Category Archives: Artă și Cultură

Ebru sanati- artă și spiritualitate turcească

Frumusețea spiritualității turcești este închisă într-un cuvânt care nu are traducere în limba română. Ebru. El defineste frumusețea umană naturală, fărăimages ca măcar ”posesorul” să realizeze asta. Aș spune cam așa:” era atat de frumos, frumoasă, fără ca, măcar, să realizeze asta”. Ebru este o persoană amuzantă, care te atrage cu prezența ei, ca un magnet, tocmai prin naturalețea gesturilor, uneori copilaroase, prin armonia care se creează în jurul ei. Ebru, este cel care-și iubește prietenii fiind alături de ei, chiar cu prețul vieții. Dacă o persoană ebru a intrat in viața ta, să o prețuiești pentru că ești cu adevărat norocos și e cel mai minunat lucru care ți se putea întâmpla. Dacă i-ai greșit atât de rău încât ea a plecat, oricâte sacrificii vei face să o aduci înapoi, nu se va mai întoarce vreodată iar regretul te va urmări de atunci înainte. O persoană ebru este sufletul unei petreceri, strălucind, făcându-i pe cei din jur să se apropie cu bucurie și admirație, cu dorința de a sta in preajma ei, de a face parte dintre apropiații săi. ”Cât de Ebru ești!” ar putea exclama unii.
Am găsit un text care mi-a dat o explicație pentru acest cuvant. Ebru. Așa sunt turcii, prietenoși, spontani, deschiși fața de prieteni, devotați, uniți. Dar dacă se întâmplă însă să îi superi, nu te vor ierta și nu se vor mai întoarce spre tine vreodată.
Ebru este o artă. Arta simpla a existenței. A fi. Pur și simplu!
Ebru sanati, arta picturii pe apă realizată într-o tehnică specific turcească. Intr-o tavă cu apă amestecată cu o substanță ce îi dă o slabă vâscozitate, se stropesc ori picură vopselele. Desenul trebuie făcut cu precizie, el neputând fi reparat. Cu bețișoare subțiri se realizează desenele, care sunt unicate, datorită procedeului. Când imaginea este gata, se așează deasupra coala de hârtie pe care se transferă picture. O artă veche, un procedeu relativ simplu in care este redată frumusețea. Asta este Ebru sanati.

Anunțuri

Dansul dervișilor rotitori

Este atâta extaz în pe chipurile dervișilor, în timp ce se rotesc în dansul lor.
Dansul impresionează dar este greu de înțeles, de către cei care nu știu sensul învățăturilor lui Mevlana. Sensul de dans, deschide poarta către o nouă lume, spre noi adevăruri. Hai să deschidem această poartă împreună!

mevlana 1Este ceva ascuns, sublim, în inima fiecărei ființe umane. Acest secret se conectează cu tot ceea ce există în viața noastră. Nu ne este dat tuturor însă el poate fi atins doar cu forțe proprii, cu eforturi, cu gânduri și intenții bune. Filosoful turc Junus Emre spunea foarte frumos:” Există un Eu în mine și eu mă aflu acolo.” Misticii indieni numesc acest mister ”atma” și se află la baza principalelor religii: islamism, creștinism, judaism, sufism. Se presupune că știm lucrurile care ne sunt cunoscute. Dar cum poți oare să descrii ceva necunoscut, cum este acest mister, cu cuvintele care definesc lucruri, emotii, fapte cunoscute?
Mevlana a ales dansul, poezia și muzica să descrie necunoscutul din interiorul său, ceea ce era de nedescris. Mevlana, a primit prima educație, în spiritul misticii sufiste, de la tatăl său. După moartea lui, a continuat să învețe cu discipolii acestuia. El credea că, ființa umană nu este creeată să fie completă. În adâncul ei sălășluiește un foc viu. Iubirea e acest foc și abia când aceasta a ars tot ce trebuia de ars, omul devine complet, ființa minunată în care se oglindește Dumnezeu. Arderea aceasta umanizează, e necesară. Cum ar putea vorbi despre iubire cineva care nu a ars vreodată în flăcările dragostei? Când focul acesta a ars tot ce trebuia în interior, Jalal ad-Din Muhammad Rumi, a devenit Mevlana, omul care a primit o formă de respect superioară. Ce înseamnă să fii Omul Complet? Cu siguranță nu e suficient doar să fii bun, etic, moral, generos, iubitor și în competiție cu tine însuți. Când ai doar aceste calități ești marcat de Ego-ul propriu, care nu poate vedea dincolo de interesele proprii, urgente. A fi Omul Perfect înseamnă să renunți la propriile obiceiuri, negative și pozitive. Acest proces începe din adâncul ființei, cu strălucirea propriei inimi până în cea mai ascunsă celulă. Acea lumină face corpul să devină transparent, îl face să radieze și să devină orice pe lumea aceasta. Ne putem gândi la corpul omenesc, ca la un sâmbure de caisă. Dacă îl spargi, între coajă și miez, nu e nimic. E un gol. Nimicul acela e esența a tot. Dintr-un astfel de nimic s-a născut universul. Aceasta situație, pentru care nu exista legi și reguli cunoscute, se numește în sufism, destin personal.
Focul interior, cel care desăvârșește ființa umană, se numește în religia islamică, ”Lumina lui Mohamed” care este de fapt lumina tuturor profeților din toate timpurile. Este lumina omului perfect. Această lumină este formată din legi pe care nici măcar nu ni le putem imagina, este lumina vieții, prezentă în tot ce e viu.
Când Dumnezeu vrea ceva, El spune:”Fie!” și se îndeplinește. Cu această comandă a început creearea Universului. Doar omul a fost creat după forma și asemănarea sa. Așa că i-a dat omului ceva ce nu face parte din acest univers material, i-a dat omului, structura spirituală, suflet din sufletul său. Conform sufismului, acest spirit formează unicitatea fiecărei persoane. Așadar partea spirtuală, cea care nu aparține acestei lumi, vine dintr-o lume a îngerilor. flautSpiritul își caută mereu drumul spre casă, spre locul din care a pornit. Sunetul flautului din trestie, instrumentul muzical care acompaniază acel dans ritual al dervișilor rotitori, are un sunet trist ca și plânsetul spiritului care își caută drumul spre casă. Ființa umană, puternic ancorată în lumea materială, face spiritul să plângă și să sufere. Și cum să nu plângă? Această separare îl face să caute calea spre un loc în care să radieze, un loc al dragostei și a uitării. Flautul e un simbol al spiritului și al separării acestuia. Flautul, o tulpină de stuf , e gol pe dinăuntru dar el prinde viață și vibrează sub buzele flautistului scoțând tonuri perfecte. Sunetul său e sfâșietor ca și plânsetul sufletului captiv în trupul omenesc. Dumnezeu a creeat totul pe lumea aceasta însă doar unei singure ființe vii, omului, i-a dat o parte din sufletul, din spiritul său, la însuflețit cu suflarea lui divină, așa ca și cântărețul, a cărui respirație ce intră în flautul de stuf, face o simplă tijă să prindă viață. Fără suflarea aceea, corpul omenesc ar fi o simplă coajă. Dansul rotit al călugărilor sufiști simbolizează creearea universului și deschide poarta spre o nouă lume, deschide poarta spre Lumina lui Mohamed, acea reflexie a spiritului divin, la care doar profeții pot avea acces. A te ruga profeților, înseamnă a te ruga lui Dumnezeu. Dansul începe cu o rugăciune către Profetul Mohamed. Bătăile de tobă, acel ritm, simbolizează cuvântul ”Fie!” , cuvântul creației. La începutul ceremoniei, dervișii îngenunchează, cu palmele și fruntea lipite de pământ, arătând dorința lor de a deveni Omul Perfect și a îndeplini porunca ”Fie!”. Părinții spirituali sunt ghizii perfecți, pentru cei care vor să caute adevărul. Călugării se ridică și se privesc în ochi, doi câte doi, simbolizând oglindirea lui Dumnezeu, ce există în fiecare ființa umană. Își pun brațele încrucișate pe piept, bătându-se usor, pe umeri, ca dovadă că vor să urmeze toate etapele necesare pentru a deveni ghizi. Dansul în cerc are semnificații subtile. Simbolistica liniei drepte, a diametrului cercului, e dată de lumina spiritului. Jumătatea stângă a cercului reprezintă lumea invizibilă, traiectoria luminii divine iar cea dreaptă este lumea vizibilă, traiectoria ființei umane prin lumea materială până când spiritul se întoarce la divinitate. Dansul le dă voie să treacă dintr-o lume în alta. În prima parte, călugării, înfășurați în mantiile negre, reprezintând grijile de fiecare zi își țin mâinile încrucișate, simbolizând prima litera a alfabetului arab și numele lui Dumnezeu. Pălăria conică reprezintă mormântul Ego-ului. ”Dumnezeu e peste tot și în toate, în toate direcțiile. Nu păstrăm nimic pentru noi. Nu este nici zi și nici noapte în ziua noastră, pentru că soarele nostru e viu.” Își leapădă veșmântul negru, Egoul, și încep să se rotească. Dansul are trei etape, reprezentând trei pași pe scara evoluției către omul complet.

Primul pas îl reprezintă Cunoașterea. E nevoie de știință pentru a înțelege această lume. Fără ea omul este în întuneric. ”Nu există cunoaștere fără Dumnezeu… Tot ceea ce cauți e în tine. ” spune Mevlana. Îți deschizi inima și sufletul și lași deoparte orice emoție, frică, bucurie, durere. Lași focul interior să ardă și să te purifice.
Următorul e Pasul Esenței, dualismul Om- Dmnezeu. ”Vino la sensurile tale. Sufletul e esența emoțiilor.” Omul trebuie să rămână în transă și e nevoie de să aibă în apropiere un părinte spiritual pentru a-l ghida să nu se departeze de drumul său.
Al treilea pas, e Pasul sfințeniei, când omul devine el însuși, iubirea îi umple fiecare particulă a corpului și începe să reflecte voința lui Dumnezeu, înainte de formarea Universului.
Ființa umană, creată din lut, trebui arsă de focul viu pentru a deveni ființa lui Dumnezeu. Cea mai grea lupta este cu sine însuși. Toate emoțiile și reacțiile din lumea materială îi estompează reflexia divină, ca o mână de colb ori de pământ presărată peste suprafața unei oglinzi. Purificarea ajută să se curețe această oglindă a sufletului.
”Omul nu e decât un flaut prin care trece respirația lui Dumnezeu.”
”Dumnezeu e peste tot și în toate, în toate direcțiile. Nu păstrăm nimic pentru noi. Nu este nici zi și nici noapte în ziua noastră, pentru că soarele nostru e viu.”
La finalul dansului, dervișii se apropie cu mâinile încrucișate pe umeri, în semn de solidaritate și se înclină spre interior, spre centru de unde vine lumina lui Mevlana.
Finalul îl reprezintă expresia omului complet, matur, care se întoarce către semenii săi pentru a le oferi din lumina cunoașterii, pe care a primit-o, fiind alături de ei, chiar și atunci când ei greșesc.
”Fața lui Dumnezeu este în orice direcție ne-am întoarce. ”
Mevlana credea că moartea nu e un motiv de tristețe ci unul de bucurie. Ea înseamnă eliberarea spiritului care se întoarce la divinitatea din care a fost desprins. El numește moartea ”nunta”. Din acest motiv, în fiecare an, în Konya, timp de zece zile, din 10 până în 17 decembrie, aniversarea morții lui Mevlana este prilej de sărbătoare.
”Când o să găsești iubirea, o să înțelegi totul. ”
” Făcând ce alții mi-au spus, am fost orb.Mergând către cei care m-au chemat am fost pierdut. Apoi am ignorat totul , am abandonat lumea și pe mine de asemenea. Așa am întâlnit totul și pe mine însumi.”
” In afara iubirii, a lui Dumnezeu, nimic nu durează pentru totdeauna.”

Hasan Kale- măreția artei atomului

Dumnezeu i-a dat ființei umane un suflet. Omul a căutat să exprime în fel și chip Hasan Kale portet2scânteierea aceea de divinitate iar frumusețea sufletului a fost prinsă într-un cuvânt. ARTA. Sufletul meu scrie, sufletul tău cânta, sufletul lui dansează, sufletul altora se joacă prinzând forma în carnea unei pietre sculptate. Sufletul lui Hasan Kale iubește culoarea și pictează minunat, inspirat de vraja Levantului și a orașului în care locuiește, Istanbul. Cum pictează? Poate inspirat de poveștile orientale, când secretele se scriau cu ”acul pe dinlăuntrul ochiului”. Sigur, e o metaforă, pe care v-o amintiți din cele 1001 de nopți. Hasan Kale, un pictor născut în 1959, originar din Bursa, pictează luându-se la întrecere cu materia și cu atomii. Un portret pe un bob de orez ori o sămânță de ardei, un peisaj pe o boabă de cafea ori un sâmbure de dovleac, dantelarii pictate și decupate în aripile unor fluturi sau insecte. Vă invit să vedeți ce provocări acceptă artistul, si cât de măreață poate fi arta chiar si atunci când, pentru a o observa trebuie să o așezăm sub lupă.

Minunata istorie a regelui Djamshisd și a unei licori magice

postata de Daniel Onaca
Istoria regelui Djamshid (dimpreună cu o strofă privind virtuţile cramei)

Se spune că procedeul de obţinere a vinului a fost descoperit, din întâmplare, de către miticul rege Djamshid. Acest suzeran persan, amator de festinuri cu muzică şi poezie, era şi mare iubitor de fructe, de struguri cu boabe dulci, mai ales. Cum ciorchinii mult doriţi nu erau de găsit în tot cursul anului, s-a gândit odată să păstreze măcar sucul boabelor în vase din care să soarbă, când şi când, pe timp de iarnă. Zis şi făcut. Porunca îi fu urmată întocmai. Câteva ulcele fură umplute cu mustul cel dulce şi puse la păstrare. Toamna a trecut, vremea strugurilor s-a dus, a venit iarna. Regele Djamshid începu să meargă zilnic şi să inspecteze ulcelele cu saft. Îi plăcea să guste din ele, numai că, de la o vreme, lichidul începu să fermenteze. Nu mai era bun la gust! „Trebuie că s-a stricat”, gândi regele. A vrut să-l arunce, dar parcă nu-l prea lăsa inima s-o facă. Hotărâ să-l mai ţină o vreme, dar, grijuliu, le spuse slujitorilor ca nu care cumva să guste din acel saft, căci era otrăvit. Pe urmă nu s-a mai interesat de el.

La oarece vreme după această întâmplare, una din slujnicele de la curte păţi o mare supărare. Că o fi fost de natură sufletească ori trupească, lucrul acesta nu prezintă importanţă în contextul de faţă. De reţinut însă este faptul că femeia, aflată în culmea suferinţei, gândi că era mai bine să-şi pună capăt vieţii. Cum auzise şi despre chiupurile cu otravă, se duse să le caute şi, când dădu cu ochii de lichidul sângeriu, se puse să bea din el cu nădejde. La început simţi pe limbă un gust înţepător, pe urmă un fior ciudat îi străbătu tot trupul. Nu mult după aceea o cuprinse ameţeala şi o căldură plăcută o învălui. Moleşeala îi îngreună deopotrivă pleoapele şi picioarele. Adormi acolo, lângă vasele cu otravă. După ce s-a trezit din somn, era parcă o altă femeie! Supărarea de care suferise, înainte de a fi băut din acea licoare, îi dispăruse ca ştearsă cu cârpa; aproape că nu-şi mai amintea din care pricină voise să-şi curme zilele.

Adânc tulburată de această schimbare petrecută în sinele ei, femeia ceru audienţă la unul din sfetnicii regelui, căruia îi povesti întreaga întâmplare. Aşa ajunse istoria ei la urechile regelui. Suzeranul luă aminte la spusele femeii apoi se duse să cerceteze el însuşi ulcioarele de care uitase. Gustă cu grijă din licoarea cea limpede şi descoperi că nu mai era atât de amară, cum o ştiuse el. Mai luă câteva guri şi i se păru că era chiar bună la gust. După încă vreo câteva înghiţituri, trebui să admită că era chiar plăcută! Pe loc porunci ca acel must să fie turnat în vase de preţ, sub directa lui supraveghere. Toată iarna bău apoi din el şi, pentru că avea un efect atât de binefăcător asupra sa, l-a numit „shahdaaro” ceea ce în persană vrea să însemne „regele leacurilor”. În toamna următorare a poruncit să fie repetată procedura iar saftul stors din boabele de struguri umplu câteva butoiaşe. Curtenii urmară şi ei exemplul stăpânului lor, întorcând cumva pe dos proverbul care zice că peştele la cap se-mpute. Numai puţiciune nu putea fi numită starea minunată, provocată de acel elixir regesc.

Bucuria regelui şi a supuşilor, în iarna şi primăvara care au urmat, nu a fost măruntă. Multe au fost sufletele ce şi-au găsit alinare în vinul rubiniu. Meşteşugul producerii lui se răspândi ca vestea bună în tot regatul şi de atunci n-a mai lipsit nici de la masa regelui, nici din beciurile hanurilor de la răscruci de drumuri. Călătorii îşi stingeau setea cu el, cei necăjiţi îşi înecau în el necazul, îndrăgostiţii îl îndrăgeau, hangii îl botezau, clericii îl blestemau pe faţă şi tânjeau după el pe ascuns iar poeţii se întreceau între ei în arta de a-i lăuda virtuţile. Unul dintre aceştia din urmă a fost şi marele poet persan Hafiz, despre care mă simt îndemnat să vă povestesc câte ceva. Cum însă văd că m-am întins prea mult la vorbă, ajungă-vă pentru astăzi aceste stihuri, care nu mai ştiu dacă ale lui sunt ori eu le-am ticluit. Sănătate şi voie bună!

– În cramă am zărit zarea divină!
– Ciudat să vezi în iad lumina lină,
Zic cei ce la icoane se închină
Dar tare-ar vrea şi ei în beci să vină.

Saadi- o pană de aur ce străbate veacurile

saadi 1În sud-vestul Iranului, în apropierea Roodkhaneye Khoshk ( Rîul sec) se află un minunat oraș, Shiraz, a cărui existență ce coboară în timpuri străvechi este dovedită de inscripțiile pe tăblițe de lut, datând cu 2000 de ani î.c. cu denumirea de Tiraziš sau Elamite. Renumit prin frumusețea lui și vegetația luxuriantă, pentru că la tot pasul întâlnești grădini cu pomi fructiferi și flori, a fost numit orașul grădinilor sau al tradafirilor. Un loc care inspiră oamenii la creație, la admirația frumosului, renumit prin vestigiile istorice, ceramica triunghiulară, specifică și covoarele țesute manual, kilim-uri, Shiraz este în același timp, un oraș al literaturii, poeziei, vinului și florilor, un renume ce l-a dobandit de mii de ani.
Aici, în locul acesta magic, se năștea la 1210, cel care avea sa devină mai târziu, unul dintre cei mai mari poeți și filozofi ai orientului și al lumii, Abū-Muhammad Muslih al-Dīn bin Abdallāh Shīrāzī , Saadi Shirazi sau mai simplu spus Saadi.
Deși s-a născut într-un loc binecuvântat prin frumusețe, Saadi a avut o copilărie nefericită. Tatăl său a murit când poetul era copil și a cunoscut astfel viața grea, plină de lipsuri, muncind din greu ca să își ajute familia. În cele din urmă, căutând să își desăvârșească învățătura ajunge la Bagdad, unde studiază la renumita universitate  an-Nizamiyya și se remarcă în științele islamice, drept, administratie, istorie, literatSaadi in rosen gardenură arabă și teologie islamică. În neclare condiții, el începe, o călătorie prin principalele orașe si provicii ale Iranului, Turciei, Egiptului, Mongoliei străbătând Asia Centrală. Vizitează orașele sfinte, Mecca, Medina si Ierusalim, urmează drumurile mătăsii și întâlnește oameni de toate condițiile sociale, expunându-se uneori unor mari pericole ca un Marco Polo oriental. În 1258 este martorul distrugerii Bagdadului și este capturat de mongoli. Timp de 7 ani, trăiește în condiții cumplite muncind ca sclav, la săpat de tranșee. E eliberat de mameluci și începe un lung pelerinaj.
În decursul a douăzeci de ani, trăiește în zone izolate, întâlnind caravanele de pe drumul mătăsii sau în tabere, în care găsește oameni de cele mai diverse categorii: de la imami, banditi, comandanti militari, fermieri, intelectuali, sufiști. A stat în cafenele și ceainării dicutând cu oamenii simpli, rugându-se, împărtășindu-le știința a călătorit făcând reflecții personale, și-a deschis orizontul cunoașterii, a scris.
Cand reapare în Shiraz, orașul său natal, Saadi este deja bătran. Orașul cunoaște acum o perioadă relativ liniștită. Saadi este primit cu mare cinste si respect bucurându-se de o recunoaștere largă în întreaga provincie. Ca răspuns la onorul cu care a fost primit Saadi, adauga numelui său ”nume de pană” împrumutat de la numele prințului și se autonumește Sa’d ibn Zangi.
Rămășițele lui Saadi se crede că sunt în Shiraz, în Mausoleul care i-a fost construit drept mărturie a respectului, față de geniul său.
În scrierile sale, Saadi, recomandă musulmanilor un standard al virtuților, dreptate, modestie, libertate, înțelegere, respectul față de derviși și de practicile lor extatice. Învățatul demonstrează o profundă întelegere a absurdului firii umane. Destinul omenirii care depinde de capriciile regilor este în contrast cu libertatea spirtuala a dervișilor. Cunoscute sunt poemele sale Bustan (Livada) și Gulistan (Gradina trandafirilor), aforismele și odele. Frumusețea, spiritualitatea și profunzimea operei lui Saadi a făcut ca, mulți dintre învățații occidentului,poeți, folozofi, mai târziu să se aplece asupra operei lui și să facă traduceri. Mie nu-mi ramane decat sa deschid cutia magică a poeziei sale și să vă prezint un poem care a fost tradus de St. O. Iosif.

Mausoleul lui Saadi

               Throgrul si străjerul
Odată, când, pe-o noapte furtunoasă,
Thogrul trecea pe lâng-un biet străjer
Şi la văzut în bunda-i zdrenţeroasă
Cum zgribura, învineţit de ger,
Îi zise, căci era milos din fire:
– Am să-ţi trimit pe loc o haină groasă.
Zicând aşa, cu inima-mpăcată
Intră-n palatu-i plin de strălucire:
Acolo însă-i răsări în prag
Soţia lui, făptură minunată,
Care-l primi zâmbind cu-atâta drag,
Încât uită făgăduiala dată
Precum uită şi pe străjer şi gerul.
Dar ia aminte tu ce-a zis străjerul:
A zis: – O, rege, tu m-ai dat uitării,
Căci ai dormit în raiul desfătării,
Ai dus-o noaptea într-un vis plăcut,
Ce-ţi pasă noaptea mea cum a trecut!
Ce-i pasă caravanei care scapă
De-aceia ce-n nisip îşi află groapă!
Un blând noroc te leagănă în somn,
Ai călăuză bună şi eşti domn,

Nu te opreşte dealul, valea, nu.
La cei rămaşi gândeşti vreodată tu?…
De pe cămila-naltă cât un munte,
Simţi tu ce-i valea grijilor mărunte?
Voi, cari, sub cald poclit, trăiţi ca-n cer,
Gândiţi la cei ce-n frig şi foame pier.

Remzi Taskiran- Magia portretului

Femeia orientală a constituit și mai constituie o temă pe care mulți artiști plastici auRemzi Taskiran -Kadin încercat să o suprindă și să o redea, în așa fel încât să îi pună cât mai bine în evidența frumusețea aparte și misterul. A existat chiar un curent, Orientalismul a cărui linie principală constă în punerea în valoare a frmuseților si particularitatilor lumii orientale, atat de ascunsă și de neînțeleasă europenilor. Azi vă prezint un pictor puțin cunoscut dar ale carui lucrări te fascinează și le distingi cu ușurință, oriunde le-ai vedea într-o galerie. Remzi Taskiran, pictor turc contemporan s-a născut în 1961 la Adiyaman în Turcia. Despre biografia lui am aflat puține lucruri deși am petrecut câteva ore făcând cercetări. Știu doar că este absolventul unui liceu de arte plastice, Caglarca Saadettin și că în acest moment, locuiește la Istanbul, dedicat întrutotul activității sale artistice.
Picturile sale prin care respiră tradiționalismul înfatișează în special portrete de femei, peisaje ori scene domestice. Stilul sau unic, pune în valoare, într-un mod cu totul deosebit esența subiectului.  Femeia nu zâmbește iar dincolo de expresia ei simți, intuiești o întreaga lume atât de vie, a valorlor tradiției. Cu toate acestea, femeile înfățișate au atitudini demne, mândre. Nu simti deloc supușenia acelei femei apăsată de rigorile islamului ori ale neânțelegerii ei, de catre soț. Portretele acestea de femei anatoliene, cu portul specific, te urmăresc cu privirea vrând parcă să spună o poveste, ce coboară din negura timpului.

Orhan Veli Kanik – Poveste de dragoste

Orhan Veli Kanık, poetul turc, vizionar, cu un destin ciudat si o traiectorieORHAN-VEL_C4_B0-KANIK-1024x725-8071 literara bogata este simbolul poeziei turce moderne. Destinul si poezia sa au fost asemanate cu cele ale poetului rus, Serghei Esenin. A fost fondatorul curentului literar Garip, insemnand straniu, diferit, asa cum a si fost stilul sau poetic, spargand tiparele tradionale, punand poezia in noi matrite. Apreciat si dezaprobat in acelasi timp, poetul se acopera de notorietate, fiind simbolul unei intregi generatii de poeti care va urma.
Orhan Veli s-a nascut la Istambul, pe 13 aprilie 1914, intr-o familie cu aplecari spre cultura, tatal sau fiind dirijorul Orchestrei Simfonice Nationale. Orhan face liceul la Ankara si se inscrie la Facultatea de Filozofie pe care o abandoneaza dupa un an. Zece ani mai tarziu in 1947, in gasim angajat ca traducator la Ministerul Educatiei, mai apoi, jurnalist independent. Dupa cum reiese din unele din poeziile lui, unele cu un profund umor, Orhan s-a refugiat in alcool, viciu care i-a adus moartea pana la urma. El moare pe 14 noiembrie 1950, intr-un accident stupid. Beat fiind, cade intr-un canal descoperit iar hmoragia cerebrala, ce survine dupa cateva zile, ii este fatala. Orhan Veli lasa insa in urma sa un numar insemnat de poezii, eseuri, traduceri. Avea 36 de ani si scrisese cat altii in cateva vieti.

PARADA IUBIRII

Prima roscata mladioasa si subtire,
S-a maritat cu-un om bogat.
E incredibil cat s-a ingrasat.
Cu toate acestea imi e dor.
Nu poti uita usor prima iubire.

……………………… urca.
……………………. am stat în stradă
……………………. chiar dacă
……….. numele noastre au fost scrise alături de pe pereți
……………………… în foc.

A treia, batrana domnișoara Munevver,
Ii aruncam scrisorile in gradina
Abia astepta sa le citească.
Si-acum gandindu-ma la ele,
Ma infior si mi-e rusine.

A patra o roscata cea zurlie.
Obișnuia cuvinte murdare sa imi spuna.
Si goala se plimba prin fata mea.
Trecut-au anii dar n-o pot uita.
Si-n vise o revad, intrand pe usa.

Să trecem peste cincea la a sasea.
Ea se numea Nurunnisa.
Oh, frumoasa mea,
Oh, bruneta mea,
Cat de frumoasa esti tu,
Nurunnisa!

A șaptea a fost Aliye, din ‘nalta societate,
Pe ea n-am prea iubit-o;
La fel ca toate cele de seama ei
Vroia doar haine de blana si bijuterii.

A opta a fost cam la fel;
fara onoare, fiind soția unui alt barbat,
Mi s-a aruncat in brate de furie,
Minciuni in jurul ei pluteau;
Mintea la fel cum respira.

A noua se numea Ayten.
O dansatoare lasciva într-un bar;
Acolo, sclava privirii flamande de barbati
Afara insa ea alegea 
iubindu-se cu cel pe care il dorea.

A zecea era o tipa fina, educata
M-a parasit.
Ei, nu a fost sa fie;

Dar nu poti sa ai si dragoste si bani
Alegi din dragoste ori bogatie.


Cand două inimi se-mpreună
Lumea-i frumoasă, e adevărat,
Dar două trupuri goale
Dau bine-cadă de baie la spalat.

A unsprezecea, buna muncitoare.
Ce altceva putea a fi?
Muncea din greu pentru un sadic;
Si se numea Luxandra;
Veni la mine intr-o noapte
Si sede pana-n zori de zi.
bau coniac, si se-mbăta.
Cu primii zori pleca la munca.

Iar ultima.
Pe ea-am iubit-o
Asa cum n-am iubit pe nimeni alta.
Ea n-a fost doar femeie, a fost Ea.
N-a vrut averi,
Nici lux.
„ Sa fim liberi”, a spus ea;
„ Sa fim egali” a zis.
Ea m-a iubit, cu adevarat
Asa cum isi iubeste  viața.

 

Poezia aceasta a fost descoperita infasurata pe periuta sa de dinti, dupa moartea sa si este neterminata.

Sa raman trist

As putea să mă supăr tare
Pe oamenii pe care îi iubesc,
Dacă iubirea
Nu m-ar fi învăţat
Să mă întristez doar.

Poemul Singurătăţii

Cei care nu-s singuri nu ştiu
Cît de tare poate să te îngrozească liniştea;
Că cineva poate să vorbească tare nimănui;
Cum te poţi scufunda în oglinzi
De dorul sufletului,
Nu ştiu.

Cafenea

Din moment ce nu, nu o mai iubesc
Atunci de ce aş mai merge la cafeneaua unde
Obişnuiam să beau noapte de noapte
Gîndindu-mă la ea?

Un film de scurt metraj, amuzant

Saban, fiul lui Saban, este militar. Comandantul ii intreaba pe soldati, care ar vrea sa mearga intr-o misiune in tabara inamica. Toti soldatii se retrag iar Saban, aiurit cum e, ramane singur. Comandantul crede ca a facut trei pasi in fata ca sa fie trimis asa ca il alege. I se da echipament radio, este camuflat cu o padure de frunze si e trimis taras, spre corturile inamice. Tot timpul pastreaza legatura telefonica, cu comandantul. Vede un cort mare si comandantul ii spune sa intre acolo. Ii cere sa ii dea una in cap, barbatului din cort. Saban, nedumerit intreaba, dupa executarea comenzii:”Comandante, de ce nu mai spui nimic?”

Ceai turcesc oferit cu ospitalitate si traditie

Turkish_tea

Ceaiul turcesc, este de fapt un ceai negru. Denumirea lui este identica doar grafia difera fata de cuvantul in limba romana. Se scrie çay si se pronunta ceai.Ceaiul turcesc se produce in zona Marii Negre, unde culturile gasesc un teren bun pentru crestere si unde este o zona cu precipitatii abundente. Ceaiul turcesc se prepara in ceainice speciale numite çaydanlık. Desi nu a fost o planta autohtona, el fiind importat, la fel ca si alte plante, turcii au gasit modalitati de consum proprii, devenind preferat de departe, in viata sociala. Productia de ceai, a devenit una dintre cele mai importante ramuri ale agriculturii turcesti, Turcia realizand peste 10 la suta din productia mondiala de ceai si devenind unul dintre produsele de export importante ale economiei turcesti. In ciuda popularittatii sale, ceaiul se consuma in Turcia abia de la inceputul secolului al 20-lea, fiind incurajat consumul lui ca alternativa la cafeaua ce devenise in acea vreme foarte costisitoare. Ataturk a incurajat si sprijinit producatorii de ceai, facandu-l foarte accesibil pentru uzul domestic. Ceaiul a intrat in cultura turca repere si este oferit cu ospitalitate in mai toate ocaziile ori evenimentele sociale.

Cum se prepara ceaiul turcesc? Nu e o procedura complicata.Caydanlik In Turcia se gasesc peste tot ceainice. Arata ca doua vase metalice, suprapuse. In primul este doar apa fierbinte, un fel de ”bain- marie” iar cel de deasupra contine esenta de ceai. Se pune o cantitate de ceai in vasul in care se va infuza. Se ”spala” , se trece o cantitate de apa rece, ca se se spele impuritatile si frunzele de ceai sfaramate. Se repeta procedura de doua ori, cu apa clocotita. Apoi, se toarna apa, aproape de temperatura de fierbere, peste ceai. Proportiile necesare sunt de 3 linguri de ceai la un vas de 1 litru. Se pune direct pe plita la fiert. Nu se lasa sa fiarba propriu zis ci doar sa se ridice frunzele de ceai, dn momentul inceperii fierberii, cam 2 minute. Se ia de pe foc si se aseaza pe plita al doilea vas, cel inferior. Din momentul in care cele doua vase sunt suprapuse, este un timp de asteptare de 3-5 minute, ca frunzele de ceai sa se aseze si sa extraga substantele active. Rezulta o esenta de ceai, de o culoare rosu-inchis. Din lichidul acesta se toarna in paharele din care este servit ceaiul, o cantitate cuprinzand cam, 1 cm maxim doi din inaltimea paharului. Cu cat esenta turnata in paharul de sticla este mai multa, cu atat ceaiul este mai concentrat. Peste el se completeaza cu apa clocotita.Am remarcat ca persoanele care il prefera mai concentrat, pun mai mult zahar. In mod obisnuit se bea cu o lingurita de zahar. Daca este mai tare, se obisnuieste cu o cantitate ceva mai mare de zahar, doua lingurite la un paharele. Ceaiul concentrat, mai inchis la culoare, se numeste koyu çay iar cel mai putin concentrat, mai deschis la culoare açık. De regula se bea din pahare mici, ceva mai mari ca dimensiune ca paharele noastre de tuica. Paharele de ceai, turcesti au aceeasi forma, de lalea, inspirata vremea cand turcii facusera o obsesie pentru aceasta planta, adica de cateva sute de ani. TraditionalistiCIMG5363 si pastratori ai valorilor lor, au pastrat si acest fel de pahare pentru ceai. Ceaiul se bea de regula fierbinte Pe masura ce se raceste isi pierde gustul. De asemenea, esenta de ceai, din recipientul mare, nu poate fi pastrata mai mult de o ora pentru ca devine iute la gust. Ceaiul turcesc contine o cantitate mare de teina, o substanta cu proprietati asemanatoare cofeinei. Doua paharele de ceai sunt echivalentul unei cafele expresso. Daca il consumati seara, si organismul dvs. reactioneaza la cofeina, trebuie sa fiti prudenti. S-ar putea sa constatati ca aveti insomnii si ceva mai multa energie.

Foto: fotografia aceasta este facuta de mine. La fel si ceaiul. Il servesc tuturor celor insetati de arome aduse din Orient si oaspetilor Cafenelei.

Invitație în Orient

Turkish Dancer

Dragi prieteni, dacă sunteți în căutare de ceva special, vă invit la Cafeneaua Turcească, începând de vineri. Vă ofer clipe de exotism, dezvăluindu-vă o lume interesantă și fascinantă, plină de culoare, de farmec și istorie. Vreau să v-o prezint și vouă, așa cum am cunoscut-o eu, cu sufletul și cu mintea. Cafeneaua Turcească, nu e un loc al viciului ci al visării și al lecturii. O viață puțin cunoscută  se deschide dincolo de poarta ei. Intrați doar pentru a contempla. Nu trebuie să faceți comentarii decât dacă doriți. Avem Khave, cu aromă turcească, seftali de caise ori suc de rodie. Așezați-vă comod la o masă imbrăcată în catifea verde, și savurând o cafea lăsați-vă furați de atmosfera și de acordurile orientale. Dacă v-a fascinat lumea aceasta și aveți postări pe care vreți să le impărtășiți, noi le găzduim cu plăcere. Cafeneaua Turcească are de azi blogul ei.