Category Archives: Povestiri

Çanakkale geçilmez-Prin Çanakkale nu se trece- 100 de ani de istorie

Pe 18 martie, Turcia aniversează un memorabil eveniment istoric, adânc sădit în conștiința națională. S-au așternut anii, unul după altul, până la 100. Istoria nemiloasă pășește peste întâmplările vieții, peste evenimete memorabile, dureroase. Pe vechea așezare a cetății Troia, unde acum se află orașul turcesc Çanakkale, cunoscut de europeni sub numele de gallipoli-day-tour-from-canakkale-or-eceabat-1Dardanele, s-a dus una din cele mai sângeroase bătălii ale secolului trecut. Imperiul otomat era slăbit și se bucura de o proastă reputație, la acea vreme, fiind considerat de occidentali, sick man of Europe. În 1908, un grup de tineri ofițeri, făcând parte dintr-o grupare politică, Tinerii turci, reinstalează puterea în Constantinopole și îl instalează pe Mehmed V ca sultan. Noul regim, implementează un program care reformează și modernizează vechiul sistem politic și economic, redefinind cosmetizarea rasială a imperiului. Unul dintre simpatizanții acestor reforme a fost Germania, care începuse să facă semnificative investiții, în special în domeniul înzestrării armatei turce și a instruirii ofițerilor, lucru neagreeat de Marea Britanie. Mai târziu, în 1914, Germania încheie cu Turcia o alianță secretă care asigura celei din urmă protecția în fața Rusiei dar acest pact nu îi va ajuta pe turci ci îi va lăsa singuri în fața atacului ce va urma. In noiembrie, aceași an, ministrul francez de Justiție, Aristide Briants, 992vlcsnap_2014_03_20_16hvine cu propunerea ca aliații, să atace Dardanelele, ceea ce ar fi permis controlul flotei Rusiei. Propunerea nu îi este susținută însă în 17 februarie, 1915, primul Lord Al Amiralității Britanice, Winston Churchil, pe baza unor informații false, cum că turcii ar fi slăbiți, propune atacul naval.
După pregătiri intense, pe 18 martie 1915, aliații, deschid ofensiva, cu o grea bătălie, pentru ocuparea orașului Canakkale. Cu 18 nave de luptă, distrugătoare și crucișătoare. Pierderile sunt mari și otomanii nu sunt atât de slabi pe cum aliații au fost informați. Aproape un an durează asediul până când forțele aliate au acceptat că nu pot câștiga și s-au retras.

Dead Wounded Missing
&
Prisoners
Total
Ottoman Empire[5] 56,643 107,007 11,178 174,828
United Kingdom[227] 34,072 78,520 7,654 120,246
France[228] 9,798 17,371 27,169
Australia[229] 8,709 19,441 28,150
New Zealand[229] 2,721 4,752 7,473
British India[229] 1,358 3,421 4,779
Newfoundland[229] 49 93 142
Total Allies[227][229][228] 56,707 123,598 7,654 187,959

Istoria ne prezinta campania aceasta, din Galliopoli, drept fără câștigători. Pierderile au fost imense, de ambele părți, aproape egale. Turcii, care s-au apărat singuri, au pierdut cam tot atâți oameni cât Franța, Italia, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă la un loc. Turcii și-au apărat cu un eroism exemplar țara. În această bătălie s-a remarcat generalul Mustafa Kemal, cel care peste cațiva ani va deveni președintele reformator al Turciei, denumit Atatürk – părintele turcilor- nume pe care nimeni de acum înainte nu avea voie să îl poarte. Valorile sale sunt cele care vor pune baza Turciei moderne. Figura sa legendară, de bărbat de stat, s-a bucurat de o simpatie și recunoaștere în rândul națiunii dar și în mediile internaționale, fiind propus pentru Premiul Nobel pentru Pace. Una dintre legendele care îl plasează în aceasta zonă încarcată de istorie, unde turcii au spus ”Çanakkale geçilmez”- ” de Çanakkale nu se trece”. O frază care e celebră de atunci.canakkale
Un tânăr soldat, speriat de forța atacului, disperat de pierderile de pe front, încerca să se retragă, să abandoneze. Atatürk l-a întâlnit și l-a întrebat.
– Ce faci, frate? Unde te duci?
– Fug! Nu mai putem câștiga! Totul este pierdut!
– Frate,- i-a spus generalul cu blândețe- nu ți-am cerut să câștigi. Ți-am cerut să lupți și să mori pentru țara ta. Du-te înapoi și fă-ți datoria până la capăt!
Se știe că turcii, compuneau câte un marș, pentru fiecare bătăile la care participau, un cântec militar de încurajare dar și de slăvire a memoriei celor care deveneau eroi, care își pierdeau viața, departe de casă, de țară. Bătălia de la Çanakkale are și ea unul. Pornind de la tema lui s-au compus numeroase balade. Çanakkale içinde, o să o găsiți în numeroase variante, în care evocă glorioasele fapte de arme.

Anunțuri

Mehterâni- o orchestră militară cu origini vechi, otomane

Mehterân, un termen provenit în limba turcă din persană, definește ceaindex mai veche formă de orchestră militară din lume. Primii instrumentaliști sunt menționați în jurul secolului VIII însă despre o adevărată orchestră se poate vorbi ceva mai târziu, după 1200. Se crede că o orchestră de mehterâni a fost trimisă de Osman I, drept dar, lui Seljuk Sultan Alaeddin Keykubad III împreună cu o scrisoare de salut, în cinstea statului nou format. De atunci, în fiecare zi, după rugăciunea de la ora cinci, mehteranii cântă despre regulile otomane. Prin secolul XVI, noțiunea de orchestră care mărșăluiește începe să fie împrumutată, din Imperiul Otoman, de către europeni. Între 1826-1911, mehterânii cunosc o perioadă de declin, însă odată cu destrămarea Imperiului Otoman este revitalizată iar începând cu 1953 devine parte integrantă a Forțelor Armate Turce. Influența muzicii acestui tip de orchestră militară se regăsește în creația unor compozitori europeni clasici, celebri, ca Hayden ori Mozart.
Instrumentele clasice ale unui mehterân: kös– un fel de timpan uriaș, nakare– tobă mică, davul– o tobă bass, zil– țambal, kaba zurna, boru– un fel de trompetă, cevgen– un băț de care sunt suspendați clopoței, un element decorativ cu o lună în creștere, ciucuri din cozi de cal ori mătase. Costumele purtate de mehterâni sunt într-o varietate de stiluri și culori, frumos ornamentate cu broderii de mătase, purtând în croială și design, elemente specific otomane. În mod obișnuit, orchestra este așezată în formă de semilună. Reprezentația începe când sergentul cel mai tânăr, face un pas înainte și spune: ” Atenție, Mehterbași Aga! Este timpul să ne bucurăm și să ne distrăm!” Atunci, șeful formației, Mehterbași Aga lansează îndemnul: ” Haydi Ya Allah!” ”Haideți, cu Allah înainte!”
Mehterânii sunt foarte iubiți în Turcia și au deseori reprezentații, în Istanbul și peste granițe. În alte vremuri, mehterânii însoțeau trupele de soldați în campaniile militare, încurajându-i în lupte ori fixând cadența în timpul expedițiilor. Fiecare bătălie avea marșul ei. La fel și fiecare sultan, avea marșul lui. Acum, interpretararea orchestrei povestește despre faptele de arme și de eroism ale strămoșilor, pagini de aur ori de sânge din istoria unui fost mare imperiu.

 

Norii

Aceasta este o pvestire după o nuvelă arabă, Norii, scrisă în 1966 de către un nuvelist algerian, Abu Al-Id Dodo, profesor de literatură arabă la Facultatea de litere din Alger. Face parte dintr-un volum numit, Lacul măslinilor. Deși povestea are loc într-un spațiu departe de lumea noastră, europeană, și se petrece în urmă cu cincizeci de ani, mi s-a părut a fi o expresie vie a celor care, pornesc în căutarea paradisului, la oraș ori în altă țară, convinși că acolo e mai bine. Abia ajunși acolo, văd ce formă și culoare vineție are acesta și realizează că, tot mai bine e în țara ta și în satul tău.

Povestea are și o dedicație, lui Decenu, care aborda într-o postare pe blogul său, problematica mutării țăranilor la oraș și întoarcerea unora, acasă, la munca pamântului și a traiul simplu.

Hasan stă pe scăunelul său, cu ochii negri, arzători, tiviți cu cearcăne privind în gol printre trecători, fără să îi audă. Căruciorul său cu legume și fructe e așezat la o întretăiere de drumuri dar oamenii nu cumpără mereu și de multe ori, trebuie să mănânce fructele, ca să nu le arunce. “Sărăcia nu vinde și nu cumpără” gândește el. Ziua de azi e la fel de tristă, ca și ziua aceea.
Era o dimineață înnorată, ca aceasta, și în coliba din satul său îndepărtat, sărăcia și lipsurile puseseră stăpânire de multă vreme. I se făcuse rușine să stea între ai săi, să îi audă plângându-se de foame și lipsuri iar el să nu poată pune nimic pe masă. Copiii se agățaseră de picioarele și de pieptul lui. Hotărârea de a-și căuta de lucru, dincolo de granițele satului, venise tot într-o zi disperată. Ea era singura care dădea speranță nevestei sale însărcinate și celor patru copii nici unul mai mare de 8 ani..
-Tată, pleci la oraș! Îmi cumperi un batic?
– Mie îmi trimiți o minge? scânci băiețelul de cinci ani.
– Ce bine, spuse Ayshe! O sa ne trimiți jucării și mamei bani, o să fim sătui și fericiți.
Barbatul îi privi cu duioșie, speriat de speranța pe care o sădise brusc, în ei.
– O să vă trimit.
În dimineața următoare, cu un sac peticit1425396_326474124157756_1807817911_o și ceva merinde, o porni la drum. Urcat în mașina ce îl ducea la oraș, se gândi cu o strângere de inimă că pleacă pentru prima dată, dincolo de granițele satului, lăsând-și aici inima, cu soția și copiii. Era însă, în drum spre paradis, după cum numeau toți orașul, toți cei care fuseseră deja, gustaseră din minunățiile lui și se plimbaseră prin parcuri. Spre seară, mașina se apropie de oraș. De departe se zăreau luminile lui feerice și trăia un          sentiment indescriptibil. I se părea că acele lumini sunt undeva sus, suspendate, între cer și pământ, strălucitoare, ținute de niște măini nevăzute. Acesta era chiar paradisul! Îi părea rău că nu venise mai demult și avea sentimentul că viața lui ar fi fost alta și nu ar fi trebui să sufere atât. Mașina îl lasă, împreună cu alți săteni la o cafenea. Nu avea bani să îi platească șoferului dar se înțelese cu el că îi va plăti din primii bani câștigați. Uitase de norii din sat. Acolo dădu peste clienți, necunoscuți, care nu purtau deloc urmele paradisului. Unii nici măcar nu-și schimbaseră veșmintele de la țară. I s-a spus că poate înopta la cafenea. Se uită roată și nu înțelegea unde ar putea dormi. După ce plecară clienții pricepu. Cu alții ca el, a dormit pe unde putut, pe canapele, unii dormeau chiar pe jos, alții pe mese, pe scaune. Cel puțin nu era sub cerul liber. A adormit târziu, cu gândul la divanul de acasă, la soție și la copii, tresărind la fiecare scârțâit.
Dimineața a pornit să își caute de lucru. Câteva zile nu a găsit nimic apoi a acceptat să vândă țigari, ilegal. Din primii banuți a trimis ceva acasă, soției, să aibă cu ce hrăni copiii. Norocul nu a ținut mult timp cu el și a fost prins de un polițist care i-a confiscat marfa. A privit cu neputinta cum își îndesa ăn buzunare pachetele de țigări. S-a îndreptat amenințator spre Hasan și l-a gonit. Mai tarziu, și-a cumpărat cu cărucior de la un sătean, ce intenționa să se retragă. I-a dat aproape toate economiile și bărbatul, fericit, a trimis toți banii acasă iar în acea noapte s-a stins. Nimeni nu știa de ce. Poate că luase ceva. Ori poate de tristețe. Parcă programase asta din timp.
Hasan umplu căruciorul cu legume și fructe și începu să străbată străzile ca să le vândă. Viața lui devenise o zi lungă. Nu mai știa de când e aici. I s-a născut și al cincelea copil iar el nu l-a văzut încă. Nu se îmbogățise, trăia greu și abia putea să trimită câțiva bănuți, din când în când.
De la o vreme începu să umble vorba că dintre consăteni, mulți se întorc înapoi în sat. Cafeneaua devenise punctul de plecare al celor care părăseau paradisul și se întorceau la sat. Îi privea pe cei care erau măcinați de disperare că nu își găsiseră de lucru. Vreo doi și-au luat singuri zilele pentru a nu se întoarce acasă mai săraci decât veniseră. Era deprimat dar nu se gândea să abandoneze. Copiii lui depindeau însă de el. Când era în sat, orașul, cu luminile și bogățiile lui, i se părea a fi paradisul. S-ar fi întors și el dar nu putea. Primea doar scrisorile soției la cafenea și ele îi mai încălzeau sufletul. Acum, paradisul e satul în care și-a lăsat inima și copiii.
Dar mereu, peste tot sunt nori. Norii aceia, din care arar iese soarele. Tot pe ei se cațără grijile și suferințele lui și ale altora, așteptând niște vremuri mai prietenoase.

Sursa foto aici

Stăpânul inelelor- magia unei povești adevărate

Magia aurului, acel metal prețios care a vrăjit ochii privitorului și a schimbat cursul multor vieți, care a fost râvnit de femei și bărbați deopotrivă, plutește deasupra orientului. Aurul este monedă de schimb și dar de suflet, este emoție, dorință, luptă și ură, drum spre vârfuri ori spre prăpastii, simbol al puterii și poziției sociale. Aurul este o forța care conduce prin timp, e un element care nu poate lipsi din construcția unei lumi. Lumea orientala e plina de povești minunate despre el, altele sângeroase. Eu am să vă aduc azi o poveste despre viață și arta, despre magie și destin, cu Stapanul inelelor. Sevan Bıçakçı
Deși pare o poveste fantastică ea e cât se poate de reală. Stăpânul inelelor, Sevan Bıçakçı s-a nascut in 1965 în Fatih, un district al Istanbulului. Mândru de descendența sa armenească, Sevan poartă numele unui minunat lac din Armenia. Tatal său, un artist al expresiei, actor de profesie i-a insuflat dragostea pentru artă însă l-a orientat spre lucrurile practice, voind poate să îi ofere fiului său o siguranță a vieții mai mare decat și-o putea permite el. Dealtfel, turcii sunt oameni cu inclinații practice și cu imaginație puternică, deopotrivă. Așa că, la vârsta de 12 ani, Sevan ajunge în atelierul lui Hovsep Catak din Marele Bazar din Istanbul, ca ucenic și începe să învețe despre tainele meseriei de bijutier. Patru ani mai târziu, maestru său moare. Tânărul Sevan deprinsese deja o parte din tainele acestei meserii și din cele ale afacerii cu bijuterii astfel că, în scurt timp își deschide un atelier în care lucrează pentru marile manufacturi ca și designer de bijuterii, pe cont propriu, freelancer.
Pentru prima sa colecție a muncit mai bine de un an, înainte de lansare. Minunatele sale bijuterii sunt create în stil otoman și bizantin. Modelele sunt masive, somptuoase, impresionante iar designul lor este unic. Oricând poți recunoaște de departe un inel marca Sevan Bıçakçı, într-o expoziție. Piesele lui au denumiri sugestive iar prețul e pe măsura frumuseții, începând de la 12.000 de dolari, până la 40.000 au chiar mai mult. În magazinul său din Marele Bazar, bijuteriile sale încântă ochiul privitorului însă nu sunt accesibile tuturor. Ele sunt vândute imediat și pot fi găsite în colecții private din întreaga lume sau remarcate în ținuta unor celebrități. Cand privești o creație Sevan Bıçakçı , ai în față o minunată poveste orientală, compusă cu o neasemuită artă, din materiale din cele mai neașteptate, ce include pietrele și metale prețioase ori semiprețioase, unele foarte rare, prinse în montura unui inel, cu diferite procedee tehnice, sculptură, pictură, mozaic, caligrafie otomană. Enigmatice și suprinzătoare inelele Sevan Bıçakçı devin ”cutii” fermecate care ascund în ele imaginea unor moschei, minarete, flori, fluturi, animale. Contemplând un astfel de exemplar îți trece prin minte un singur gand:”il vreau!” Pentru arta sa unică Sevan a primit trei ani la rând consecutiv premiul Tanzanite Foundation Award pentru cel mai bun designer independent.
Vă invit în continuare să admirati câteva dintre aceste creații care iti taie respiratia.

Această prezentare necesită JavaScript.

Nazım Hikmet- povestea dramatică a marelui poet turc

O pagină specială în marea carte a poeziei turcești o ocupă figura originală, unică a poetului Nazim Hikmet Ran. (1902-1963)

Poetul e expresia unui destin spectaculos. E descendentul al unei familii de vază, tatăl său, Hikmet Bey fiind fiul lui Mehmet Nazim Pașa iar mama sa Celile Hanim era nepoata lui Mehmed Ali Pașa. Bunicul matern, Mustafa Celaleddin Pașa fusese polonez la origine dar s-a convertit la islam. În timpul Imperiului Otoman, în 1869 a publicat o carte manifest, care prezenta pentru prima dată năzuințele și idealurile politice ale națiunii turce, lucrare intitulată ”Turcii vechi și noi”. Un unchi al său, Celaleddin Pașa a fost general în Armata Otomană.nazim-hikmet2
În spiritul acestei familii, se naște la 1902, la Salonic, localitate aparținând pe acea vreme Turciei, Nazim Hikmet Ran. Copilaria este una liniștită. Face școala primară în Goztepe, un cartier al Constantinopolelui iar apoi urmeaza cursurile unei renumite Renumit liceu Galatasaray. Îl găsim mai târziu, proaspăt absolvent al Școlii Otomane de Marină din Heybeliada și se înrolează pentru Primul Razboi Mondial însă se îmbolnăvește grav și nefiind recuperat complet e lasat la vatră. Face o călătorie la Ankara, pentru a se alatura curentului revoluționar și îl cunoaște pe Mustafa Kemal Pașa (Atatük), cu care are câteva întrevederi și la invitația căruia scrie câteva poezii, în cinstea soldaților turci de pretutindeni. I se oferă facilitatea de a se înscrie la universitatea din Bolu însă datorită vederilor sale de stânga, comuniste, neconforme cu spiritul acelor vremuri in Turcia, este neovit să renunțe. În 1922 se încrie la Universitatea Tărilor din Est, de la Moscova. Aici studiază trăind sub influența artistică a lui Vladimir Mayakovki, Vsevolod Meyerhold și marcat de ideologia lui Lenin.
Datorită convingerilor sale politice și a faptului că era un militant activ, poetul este întemnițat în repetate rânduri. Tot dramatismul vieții nu îl va face însă să renunțe la ideile și convingerile sale. Ultima dată e arestat in 1940 iar în 1949 se află încă în arest. Personalități culturale internaționale solicită guvernului turc eliberarea sa, printre care s-au numarat Pablo Picasso și Jean Paul Sartre.
În 1950, Nazim face greva foamei și deși era în stare foarte gravă, i se refuză tratamentul în spital. Protestele sale au stârnit un val de indignare și reacții fărăr precedent. Este eliberat și pleacă din Turcia cu un vapor, trece prin România și se stabilește in Rusia. În 1963 se stinge din viață, departe de țara sa iubită.
Deși persecutat în propria țară de catre regimul politic al vremii, el este unul din cei mai îndăgiți poeți turci iar opera sa reflectă spiritul oamenilor și a locurilor în care a trăit rămânând o flacară vie în conștiința națiunii din care a facut parte.

Stilul sau literar, se distinge prin noile forme pe care le primesc poemele sale, depășind versul sylabic, reinstalând poezia în noi matrițe. Impresionat de tânăr de poeții ruși, adepți ai curentului futurist, după absolvirea facultății se întoarce în Turcia, devenind un carsimatic lider al curentului literar avangardist turc. Poemul său este realizat într-un mod inovativ, producând sugestii vizuale puternice prin armonizarea versului liber, cu sonoritatea limbii turce vorbite.
Datorită neconvenționalismului sau literar a fost de multe ori comparat cu Federico Garcia Lorca ori Pablo Neruda. Personalitatea sa unică a îmbinat sub amprenta unui stil literar de excepție, iconoclasmul și lirismul cu viziunea sa poetica și ideologică.
Multe dintre poeziile sale au fost puse pe muzică iar opera sa a fost tradusă în peste 50 de limbi.
Acestea sunt doar câteva dintre motivele pentru care vă fac recomandarea să ne aplecam azi asupra versurilor care exprima stilul sau inconfundabil a lui Nazim Hikmet.

Uriasul cu ochi albastri

A fost odată ca niciodată
Un uriaș cu ochi albaștri
Indrăgostit de o femeie marunțică,
Ea visa să aibă o căsuță foarte mică
Cu o grădină sub fereastră
Și în grădină mult caprifoi cu florile-n lumină

Dar uriațul, cu mâinile lui de uriaș
Menite să înalțe un întreg oraș
Nu putea construi visul femeii
Adică, o căsuță foarte mică
Cu o graădină sub fereastră
Și în grădina mult caprifoi, cu florile-n lumină
Iar într-o zi, când soarele-a apus
Ea ochilor albaștri le-a spus: „Rămâneți cu bine!”

Căci a venit unul cu avere și stare
Și a dus-o pe femeia maruntică
La visul ei, adică
La o căsuța foarte mică,
Cu o grădină sub fereastră
Și în grădină mult caprifoi cu florile-n lumină

De atunci uriașul e singur pe lume
Singur de tot
Dar și-a dat seama
Că dragostea lui de uriaș
Menită să înalțe un întreg oraș,
Nu ar fi putut încăpea
Intr-o căsuță foarte mică
Cu o grădină sub fereastră,
Și în grădina mult caprifoi cu florile-n lumină
Deci a fost odată ca niciodată
Un uriaș cu ochi albaștri
Indrăgostit de o femeie maruntică,
Femeia….visa.

Saadi- poezii

Postate de Mugur

Pentru că discutam zilele trecute despre frumusețea poeziei persane, am adus aici, două minunate poeme, oferite de Mugur. Poemele acestea, parcă au fost scrise ieri nu acum aproape 1000 de ani. Actualitatea lor străbate secolele și se datorează cunoașterii și înțelegerii firii umane, se vede că neschimbătoare.

Despre resemnare(1)

Un tată își lovise fiul c-o nuia,
îi zise fiul: -„N-am vreo vină. Nu mai da!
~
Când alții mă bătură, de ei m-am plâns la tine.
Dar dacă dai tu însuți, vai, cine-o să m-aline?”

* * *

Despre resemnare (2)

Un vultur unui uliu îi spunea pe-o stâncă:
-„Decât privirea mea nu-i alta mai adâncă”.
~
Răspunse uliul: -„Ce folos de-așa comoară!
Ce vezi pe câmpul unde-a ta privire zboară?”
~
Era-n privirea, care prinse-a se roti,
din naltul ei până-n adâncu-i drum de-o zi.
~
Și vulturul îi zise: -„De vrei să-mi dai crezare,
văd chiar un bob de grâu, căzut din întâmplare.”
~
Cum uliul nu-și mai stăpânea mirarea-adâncă,
porniră-n zbor, în jos, de-acolo, de pe stâncă.
~
Când vulturul atinse bobul cât broboana,
simți cum se-ncleștează-n jurul lui capcana.
~
Subt bobul cel de grâu, râvnit cu tot nesațul,
ursita rea își aruncase-asupră-i lațul.
~
Nu orice scoică naște-o perlă sidefie,
și-arcașul nu oricând s-atingă ținta știe.
~
I-a zis cel uliu: -„Să vezi bobul, ce scofală,
să cazi în cursă el ți-a fost momeală!”

Dă-mi vin frumoaso, și spune-mi că e vin!

Postat de Daniel Onaca

De vorbă cu spiritul lui Hafiz
Explicaţia mullei

Există un principiu hermeneutic conform căruia interpretul unui text îl poate descifra mai bine decât autorul lui. Mi-am amintit de el acum, când mă pregătesc să vă destăinui următoarea întâmplare. Se spune că un poet persan/arab (că o fi fost Hafiz însuşi ori că a fost un altul, nu are importanţă) a trecut odată pe lângă o moscheie. Dinăuntru se auzea vocea unui hoge care citea învăţăceilor săi chiar nişte versuri de-ale sale. Unul dintre ele suna astfel: „Dă-mi vin, frumoaso, şi spune-mi că e vin!” Dascălul îi întrebă pe elevi, oare de ce voia poetul ca frumoasa lui să-i spună că vin era ceea ce ea îi turna în pahar. „Doar vedea el foarte bine, şi singur; nu era nevoie să aibă confirmarea femeii!” Cum nici unul dintre învăţăcei nu se înghesui să răspundă, mulla oferi el însuşi explicaţia:

– Ei bine, pentru că, atunci când poetul vede licoarea sângerie, văzul său se îmbată de plăcere iar când aude cuvântul „vin”, atunci îi este cuprins de beţie şi auzul! Asta înainte ca palmele sale să cuprindă între ele rotundul cupei, prefigurând sânul frumoasei, palme care să poarte cupa la gura unde buzele urmau să fie şi ele copleşite de plăcere.

Era vorba deci de o simfonie a simţurilor, simfonie în care fiecare organ îşi avea propria sa partitură, a cărei interpretare avea menirea să contribuie la potenţarea trăirii întregului. Auzind acea explicaţie, poetul peregrin nu se putu stăpâni să nu dea buzna în lăcaşul unde mulla îşi ţinea lecţia. Se apropie de el şi îl sărută pe frunte zicându-i:
– Fie ca cinstiţii tăi părinţi să fie gata să-şi sacrifice viaţa pentru tine! Tu ai descoperit în versul meu ceva despre care eu însumi nu aveam habar.

Aşa cum spuneam mai devreme, nu ştiu dacă întâmplarea aceasta îl are ca protagonist tocmai pe Hafiz. Un lucru este însă cert: toţi exegeţii marelui poet sunt de acord că acesta a fost un un ins cu temperament, care iubea viaţa. Un artist binecuvântat cu darul de a preţui frumuseţea pe care ştia s-o vadă atât în manifestările naturii cât şi în natura fiinţelor umane, în emoţii ca şi în obiectele materiale. Catrenul următor cred că exprimă tocmai această calitate deosebită a autorului.

lejonLejon

Dă-mi vin, iubito, şi spune-mi că e vin!
Atras de trupul tău, la tine să revin,
aşa cum leii, seara, la vadul verde vin
să soarbă apă, ei. Eu, roşul cel divin.

NB. Pentru a nu cădea în păcatul exagerării, găsesc nimerit să redau acum o altă întâmplare, care relativizează teza potrivit căreia interpretarea receptorului este mai importantă decât intenţia emiţătorului. Cu mulţi ani în urmă, pe vremea când încă mai trăiam în România, am văzut un film cu Anthony Perkins şi Ingrid Bergman, în rolurile principale. „Vă place Brahms”, cred că se chema (îmi cer iertare dacă fac vreo confuzie, cumva). Pelicula rulase la unul din cinematografele din oraş şi, chiar în acea săptămână, mă întâlnisem cu un cunoscut care, ieşit din sală, trăia sub impresia puternică a unei replici rostite de unul din eroi. Mi-a reprodus-o şi mie ca să înţeleg despre ce e vorba. Aşa suna ea: „Când îţi pierzi o mână sau un picior, lumea te compătimeşte, dar când te pierzi pe tine, nimeni nu te mai bagă în seamă!”

Omul rostise acea replică imprimându-i un anumit dramatism şi se aştepta ca şi eu să mă pătrund de adevărul profund ce zăcea în ea. Nu putusem s-o fac, din simplul motiv că nu acelea erau cuvintele rostite în film. Îl văzusem şi eu, cu o zi mai devreme, aşa că reţinusem bine formularea care, în realitate suna astfel: „Lucru curios: atunci când îţi pierzi o mână sau un picior, lumea te compătimeşte, dar când te pierzi pe tine, nimeni nu te bagă în seamă!” Amicul se extaziase, deci, la auzul unei replici existente doar în mintea lui şi de care autorii filmului era cu desăvârşire străini. Şi asta numai pentru că receptorul adăugase de la sine acea nevinovată particulă, „mai”, care a denaturat cu totul sensul formulării!

Vizirul cel înțelept și fata califului

postat de Daniel Onaca

Istoria pe care am adus-o cu mine astăzi are patru… hai să le spunem, personaje: un sultan, vizirul sultanului, un calif și mesagerul califului. E bine de știut care e care, altfel, dacă le încurcăm, nu se mai înțelege nimic din toată povestea. Întâmplările din care este ea alcătuită au avut loc pe vremea abasizilor, ceea ce vrea să însemne, prin veacul al unsprezecelea de la Christos. Stăpânul lumii arabe din acea vreme era sultanul Tughril*. Ținuturile pe care acesta reușise să le supună era nenumărate: Anatolia, Kurdistan, Azerbaidjan, Afganistan, Iran, Irak, Siria… Sultanul era supranumit ”Cuceritorul Asiei”. Sub ascultarea lui se aflau o mulțime de califi și tot felul de stăpâni locali. În colțișorul său de imperiu, numit Irak, poruncise o vreme un calif ce fusese alungat din Bagdad de către credincioșii shiiți. Sultanul i-a sărit în ajutor reinstalându-l în reședința sa din oraș și redându-i tot avutul care-i fusese răpit.

După o vreme, că or fi trecut luni ori ani de zile, asta nu cutez să spun, sultanul salvator trimise la Bagdad scrisoare în care îi cerea califului mâna fiicei sale, o fată tânără și nurlie, ajunsă la anii măritișului. Califul își făcuse o sumedenie de planuri în legătură cu viitorul fetii, ba chiar și al său, așa că vestea venită de sus nu-i fu de loc pe plac. Părintele fetei nu avea nici o poftă să-și dea juvaerul de fată după sultanul cel bătrân. Dar cum să i-o spună el asta direct în față? S-a fofilat el ce s-a fofilat o vreme, dar după ce a mai primit două misive de la proterctorul său, fu nevoit să formuleze un răspuns pe care i l-a încredințat mesagerului său.

Trimisul califului ajunse la Ravy, în apropiere de Teheran, locul unde se afla, în acea vreme, reședința temutului stăpân. L-a primit vizirul acestuia, un om bătrân și, după cum se zvonea, peste măsură de priceput în afacerile imperiului. Mesagerul rosti întocmai cuvintele cuprinse în mesajul primit de la stăpânul sau și care, în esență, făcea cunoscut că supusul din Bagdad, din nefericire, ”nu putea veni în întâmpinarea dorinței sultanului Tughril”. (Aceștia erau în tocmai termenii folosiți de calif.)

Vizirul îl privi pe mesager pe sub sprâncenele sale albe, stufoase ca două pămătufuri, și îl întrebă cu voce neobișnuit de calmă:
– Deci tu vrei să spui că stăpânul tău se împotrivește voinței marelui Tughril, cuceritorul Asiei?
Mesagerul simți că i se moaie genunchii. Vizirul continuă să-i vorbească folosind același ton:
– Eu bănuiesc că tu ești un om prevăzător de felul tău… Vreau să cred că ți-ai plătit toate datoriile… ți-ai împărțit avutul fiilor tăi… ți-ai măritat fetele…
Trimisul califului înțelegea exact ce se ascundea în spatele vorbelor măsurate ale vizirului. Știa adicătelea că, la aflarea veștii neplăcute pentru el, furia sultanului se va revărsa și asupra lui. De aceea, cu sângele aproape înghețat în vine și glasul pierit îl întrebă pe gazda sa:
– Ce mă sfătuiești să fac?

Vizirul păstră o lungă tăcere, înainte de a-i răspunde. Când o făcu, vorbele lui erau și ele adunate într-o întrebare:
– Nu ți-a încredințat califul și o altă variantă de răspuns?
– Ba da, recunoscu cel întrebat?
– Ei… ia spune, care e aceea?
– Califul mi-a spus că, dacă se dovedește că această nedreaptă însoțire nu poate fi ocolită, atunci ar vrea, în schimbul odorului său, 300.000 de dinari de aur.
– Ei, asta sună ceva mai bine, zise bătrânul înțelept.

Urmă iarăși o lungă tăcere după care vizirul reluă firul vorbelor din locul unde îl lăsase să atârne:
– Uite cum stau lucrurile. Eu socot că nu e înțelept, din partea califului, să-i ceară stăpânuli sau, drept răscumpărare, o sumă atât de mare. Asta, dacă ne gândim și la tot ce a făcut sultanul pentru el, pe vremea când se afla la strâmtoare. Oare nu-și mai aduce el aminte ajutorul primit, când shiiții l-au alungat de la tron și-l pândeau să-l omoare? Dacă stăpânul tău vrea să-și păstreze capul pe umeri, atunci trebuie lucrat altfel. Grijă și pricepere trebuiesc vădite aici. El ar putea să se aleagă cu dobândă mare chiar și fără să-l mânie pe sultan.

Vizirul mai făcu o pauză lungă, îl pironi pe oaspete cu ochii săi străjuiți de sprâncenele sale stufoase și îi vorbi cu ton sfătos, de data asta:
– Uite cum vom face. Tu îi povestești sultanului că stăpânul tau se învoiește să-i dea fata de soață! Sultanul, poți fi sigur că, se va bucura nespus la aflarea veștii. Eu am grijă atunci să-i șoptesc că, în schimbul noii sale neveste, să-i facă tatălui fetii un dar pe măsura bogăției sale. Un dar care să-i arate califului, cât este el de mărinimos.

Așa au și făcut! Sultanul fu în culmea bucuriei, când luă cunoștință de răspunsul binevoitor al califului. Pe loc dădu poruncă să se adune toți demnitarii curții la sfat. După câteva zile, se puse în fruntea unui alai impunător, format din o sută de prinți, zeci de ofițeri, curteni de vază, slujitori și sute de sclavi. Alături de el se afla și vizirul, de bună seamă. Ajunsă la Bagdad, falnica delegație desfășură în fața califului bogăția de daruri aduse: camfor, smirnă și tămâie, brodarduri și alte țesături din cele scumpe, sipeturi cu diamante și… o sută de mii de galbeni! Toți fură (ori măcar se arătară a fi) cum nu se poate mai mulțumiți.

Acum, bănuiesc că s-o găsi printre alde dumneavoastră și vreunul mai hâtru, care să mă întrebe, dar fata califului? A fost și ea mulțumită de afacere? Răspunsul meu știu că nu e unul din acelea care să aducă ușurare în inimile dragelor noastre surate. Stați însă și judecați: întâmplarea aceasta, pe care tocmai v-am spus-o, s-a petrecut pe la văleatul 1100, când condiția femeii era aceea care era pe atunci, în toată lumea. N-a fost bine măcar că un conflict de interese a fost îndepărtat? Neânțelegerea dintre calif și sultan, care ar fi putut duce la vărsare de sânge nevinovat, fu evitată mulțumită priceperii unui diplomat. Iar aceasta n-a fost lucru mărunt, zic eu.

Mirodenii

Soarele se înălțase deja de câteva sulițe pe cer prevestind o zi calda și senină, potrivită pentru a înfăptui lucruri osebite. Tânara Nurifer se ridică din așternuturi purtând încă visele atârnate de gene și se spală de arșița nopții cu apă crudă, din care adie parfum de trandafiri și de iasomie. Își pune haine ușoare, de bumbac, papucii din catifea , cu vârful răsucit își așeaza brățările pe mâini, își acopera obrazul cu un val transparent lăsând la vedere doar scânteierile ochilor ei negri, conturati cu cărbune, pentru a le adânci parca frumusețea.

Iese pe poarta grea pornind pe ulițe, printre casele albe cu porți și ferestre albastre, lângă care cântă în soare cu ciorchinii uriași ai florii de hârtie ba roșii ca focul, ba de culoarea portocalei ori roz țipator ca buzele unei odalisce, adusă de la ghiaurii dinspre soare-apune.
La o încrucișare de străduțe, copii se joacă râzând, fără să simtă curgerea timpului, printre degetele picioarelor desculțe, mângâiate de praful drumului.
Drumul se umple de trecători, ca un furnicar, voci, mirosuri, toate amestecate starnesc simturile. Slujnice și boieroaice, slujitori, negustori, sacagii, o lume colorată, defilează prin fața-i și ea se străduiește sa razbata pin acest furnicar viu. Ajunsă în bazar se oprește să admire tarabele negusorilor, încărcate cu tot felul de lucruri osebite menite să îi vrajească ochii, care mai de care. Fructe aduse din toate colțurile țării și altele nemaivăzute, legume proaspete, pește, tot felul de dulciuri, diferite lucruri pentru trebuința casei, vase, sticlarie fina, ibrice și ceaune, pânzeturi fine fac bazarul o lume a lucrurilor de tot felul aduse din cele mai îndepartate lucruri.

Neguțătorul înalt si mustacios o urmarea cu privirea de departe și când pașii ei ajung în dreptul dughenei o poftește să intre și să îi admire fermecatele covoare, rug-uri atât de dorite de străini și de localnici deopotrivă, ce au țesute între fibre și noduri, munca și truda femeilor in ani de zile, atât de frumos zugrăvită în motivele cu flori, animale, scene de vitejie ori arabescuri. O poftește să șadă oferindu-i un ceai, pe o tava aurie aținind-o cu privirile lui flamande, căutând cu înfrigurare orice indiciu, orice formă despre frumusețea ei, abia ghicită pe sub mătăsuri iar ochii lui sclipesc ca două bucăți de jar. Îl lasă să o iscodească din priviri în timp ce cuvintele lui curg mieros, povestind despre covoarele sale speciale, aduse din colțurile Turciei, din Tibet, Iran sau Egipt. Sorbește lichidul roșu pe îndelete și apoi se ridică mulțumind pentru bucuria cu care a fost primită și pleacă urmându-și drumul, spre acel loc care îi umple nările de mirosuri înțepătoare dar atât de placute: bazarul de mirodenii.

Miroase a fructe și a arome străine, răscolite de căldura soarelui și încărcate de praful stârnit de tălpile dese ale trecătorilor. Grămăjoarele de pudre aromate ori plantele uscate aduse din cele mai îndepărate colțuri ale pământului, din țări cu nume nemaiauzite sunt puse peste tot, cu grija de a nu se risipi nici un firicel, pentru că multe dintre ele căntaresc valoarea lor în aur și pentru ele s-ar face moarte de om. Negustorii venețieni îmbie la piper ori scortisoara, la șofran, cucurma, vanilie, susan, la ghimbir ori mii de alte plante, radacini ori scoarte, care vor starni cele mai ascunse simțiri ale celor care le vor gusta. Cu voce sigură, femeia se târguiește pentru tot, așa cum e obiceiul, sa nu te ia neguțătorul de prost ori să se simtă jignit și în cele din urmă, cu săculețul plin de arome o pornește către casă.
În drum, pe aceleași ulițe vesele și albe, pline de râsetele copiilor se gândește la minunatul ospăț din seara ce va să vină. Ajunsa în răcoarea casei duce coșul la bucatarie, unde are treabă până după prânz, vrând să pregătească totul cu mâinile ei. Trudită de drum și de bucătăria în care așternuse cu grijă arome și culori, se duce în iatac tolanindu-se pe perne în așteptarea întunericului și a luceafărului pe bolta înstelată, ce se zărește prin ferestrele deschise peste care flutură cîte o perdea subțire ca o nălucă. safiye_sultan_00_th

Îmbaiată în apă cu parfum de trandafiri și își unse trupul ei ca o vioara, cu uleiuri fine, aromate făcând pielea să îi strălucească precum mătasea. Părul roșu ce îi coboară în valuri blânde până la brâu, e așezat de o tânără ajutoare într-o coafură cu împletiri si avea prins în el o minunata floare de orhidee galbena. De urechile fine, dezvelite sunt atârnate doua boabe mari, verzi ca sângele vrăjitorei. Își pune veșminte de matase roșie și papucii verzi din catifea, cu minunate broderii și margele. Oglinda ii reflecta frumusețea si misterul soptit al ochilor negri, al caror contur il mai verifica inca o data.
În camera mare, cu ferestre ce dau spre mare, luminile serii se strecoara șoptit îi prin colturi ard mici lampi ce împrăștie lumina în cristale multicolore.

Masuța cu picioare scurte e însoțită de câteva perne minunate, din matase de Damasc. Pe ea, așezate cu grijă, vase mici de porțelan, cât căușul palmei, cu mâncăruri ce îți lasă gura apă te îmbie numai când le vezi, atât de frumos au fost împreunate culorile și aromele lor. Tipsii cu fructe alese, căni cu vin, vase de cleștar cu bucățele mici de rahat de toate culorile si canuțe mici de sticla cu șerbet de menta și vanilie arată de departe că e un adevarat ospaț.
Luă din coșul adus din grădină câiva trandafiri și rupse fara mila petalele lor desenând cu ele un covor minunat de la ușa pnână la la patul imens, cu baldachin din mătasuri grele.

In curte prin întuneric se aude tropot de cal, fornăind scurt când este oprit din hățuri. Călărețul sare sprinten din șa și plin de colb se indreapta spre usa palatului călcând cu pași sigur pe dalele de marmură, într-un zgomot surd de încălțări si fiare. Intră într-o încăpere să se curețe de praf și să își spele oboseala și sudoarea drumului și slujnicele îl ajutară în aceasta treabă desăvârșită cu a-și spăla obrazul și tâmplele cu parfum de lamâie. Gata, schimbat, tânărul cu parul nergu si ochii verzi căută drumul pe coridoare până când o zări pe ea, așteptandu-l în ușă cu un zâmbet cald și privirea aceea misterioasă, ucigatoare de inimi. Își simțea genunchii tremurând de parcă acum o vedea pentru prima dată.
– Bine te-am găsit, Nurifer, sultana inimii mele, spuse Omer luându-i mainile și ducându-le la buze. Cu o nestavilita dorință o îmbrațișă, simtindu-i parfmul tulburator învaluindu-l cu totul.
– Bine-ai venit, stapanul inimii mele. Lungă mi-a fost așteptarea.
– Lung mi-a fost și mie drumul dar întoarcerea a prețuit toata truda.
– Poftește dar să te odihnești puțin.
Intrară în iatac și tînarul se simțea un adevărat pașă, tolănit, sprijinit pe perne și gustand din mancărurile alese. Poftit să mănânce, luă cu mâna bucățelele mici, prea puține pentru pofta ce o avea. Se făcu roșu la obraz încercând o bucățică de carne de pui, tăvălită prin sos de susan amestecat cu paprika vie ca flacăra iar lacrimile îi umplură ochii. Buzele i s-au făcut mai roșii decât rodia și parcă mii de furnici îi tropăiau prin ele. Gusta apoi din carnea de miel cu o minunată aromă simtind iuțeala ghimbirului tocat fin amestecat cu tarhon. Lua niste orez, amestecat cu sofran și patrunjel, prin care se vad boabe de piper zdrobit. O gura de vin îi stâmpără focul ce îi arde gura.
– Iubita mea neasemuită ce mi-ai dat sa mănânc?
– E hrana pe care am primit-o și eu, singură de cand ai plecat. Are un nume frumos, se numește iubire.
– Dar vinul, de ce e amar?
– Am pus pe fundul vasului frunze de pelin sa ne ducă pe cele mai înalte culmi ale iubirii. Acum, poti să gusti un serbet de vanilie cu mentă, că mi-a fost lungă și grea așteptarea dar dulce momentul revederii.
În timpul acesta, două dansatoare plutesc unduindu-se în dansul lor magic iar sazul din mâinile alte fete face sufletul să tremure. E aievea ori e vis?
-Spune-mi o poveste de-a ta, îi zise ea cu vocea blandă plină de iubire, în timp ce ochii îi măsurau fiecare gest.
– Poveștile mele sunt pline de moarte. Nu cred că o să îți placă.
– Trăiesc moartea în fiecare clipă așteptând să te întorci.
El îi povesti o întămplare tristă cu doi frați și prin ochii ei trecură umbre.

Dintr-o altă cupă, iubita îi toarna vin cu scorțișoară și gustul lui bland il face să mai dorească. Intr-un târziu fetele pleacă iar tânărul își spală mâinile într-un vas de argint, cu apă în care plutesc bucățele de lămâie și petale de trandafiri. Singuri, cu umbrele dansând din loc in loc, fâșâit de mătăsuri, căutări de respunsuri și respirații.
– Ah! E ceva in așternut, țipă el scurt. Pe cearșaful alb, boabe albe de orez, negre, roșii, verzi de piper și cuisoare. Ce e asta?
– Mirodenii, să ții minte seara aceasta și drumul spre mine.
– Am să îl țin dar nu mă mai chinui, râse el aruncand asternutul de matase de culoarea paiului, cât colo în timp ce boabele zornăie scurt pe podea, ca niște perle dintr-un șirag rupt. Clipele petrecute cu tine sunt nepamantești.
Târziu în noapte, luna se revarsă peste ape, luminând cu strălucirea ei două trupuri adormite într-o îmbrățișare cu gust de mirodenii, ca într-un poem persan.

”Înmiresmează-te frumoaso
Că pe-un altar cu mirodenii
Cât zarea-i plină de albastru
Cât lumea-i plină de vedenii”

Și nea Mărin a fost în Turcia

postat de Daniel Onaca

Povestește Nea Mărin, cum și-a petrecut odată concediul de vară

Bă fraților, v-am povestit cum mi-am petrecut io concediu vara trecută?… Bă v-am spus sau nu v-am spus?… Bă, bag sama că nu v-am spus, că de când nu ne-am văzut, când dracu era să vă spun?! Păi stați să vedeți: Anu trecut, ce m-am gândit io, așa în prostâia mea, știi. Zâc bă ce să stau io tot aici pe la noi prin Băilești și pe la Craiova, ia să mă duc și io, ca toată lumea, să fac concediu oțâră mai încolo așa, în Turcia, zâc. Păi da… ce să mă împiedic, toată zâua bună zâua de-ăștia de-ai lui Nae a lu Zăpăcitu. Ce să nu mă duc și io la mare în Turcia! Cum zâsăi o făcui.

Băăăă, fraților să vedeți ce pății în Turcia, auzârăți! Aici în Turcia cu ajungi, stai la un hotel din ăla, de-i zice Olt inclusiv… unu din ăla bre unde mănânci cât vrei, bei cât vrei și tot atâta plătești! Păi daaaa! Mânci cât vrei, bei până te-mbeți ca porcu și tot atâta plătești. Păi dacă vă spui! Hotel cu piștină, cu bar… lux frate, lux mare, ce mai!

Da’ stați, că uitai să vă spui: cu mine am luat-o și pe Veta a mea, că sângur zâsă ea că nu mă lasă să plec câ mă păcalesc turcii-n baprozar. Ori că mă fură hoțâ, știi! Bă ce să fac, zâsăi io, așa în gându meu. Bă să ști că Veta asta a mea nu zâce rău. Unu nărod îl păcălești mai ușor decât dacă-s doi și mai ales dacă una dintre ei e vigilentă. Așa ca muierea mea, de! Eeee și uite-așa plecarăm ș-ajunsărăm. Mersărăm colo la Olt inclusiv și într-o dimineață, când să coborâm la dejun, Veta mea zâce că ea nu vine, că o cam doare foalele și că ea rămâne în cameră. Bă, zâc io, treaba ta dar să ști că rămâi în pagubă! Râmâi în pagubă, auzâși? Ai plătit mult și mânci puțân. Mănânci mai puțân la cât ai dreptu. Ea, nu și nu, că rămâne în cameră.

Io, ce să fac?… mă dusăi sângur la restorant, mâncai cât putui, dar când mă întorc la cameră, pe Veta mea ia-o de unde nu-i! Mă pun ș-o caut peste tot, în baie, în dulap, pe sub pat, afară pe mbalcon, (zâc, mai ști dracu o fi căzut de pe mbalcon!) Bă frațâlor da degeaba! Nu-i și nu-i! Muicăăă… acu ce mă fac io fără Veta mea, în țară străină. Păi da! În țară străină, fără Veta mea ce mă fac? Mai mă uit odată pe sub pat și în dulap… zic, ia să mă duc io la receție s-o întreb pe fătuca aia, poate știe ea ceva de Veta mea.

Bă și să vedeți norocul mare pe mine, auzirăți! Zice fătuca de la recepție: „Stai liniștit, mister că nu-i problem, ledi e, cică, în camera la Antonio Banderas. Mă să auzi și să nu crezi! Păi ce să facă Veta a mea în camera lui Antonio Banderas? Ce, n-are ea camera ei? Ce, era mai multă mâncare în camera lu Don Antonio? Eeee, ce mai tura-vura, întreb unde-i camera lu Bandeas, o caut, o găsesc, sun la ușă, deschide taman don Antonio. ”Bună zâua – Bună zâua” Întreb: ”Muierea mea nu-i cumva la tine?”, oțâră politicos știi… ”că, uită, o căutai peste tot și nu-i niciunde.” Omu, bărbat bine, înalt, plin de mușchi, fără pic de burtă… N-apucai io să-mi termin vorba că numa ce-o văd pe Veta mea că iese din baia lui, dezbrăcată, ca la doctoru de muieri… Veta a mea știi, da baia a lui! Veta mea și baia a lu Banderas, de!

Stau io acolo, în pragu ușii și mă uit ca prostu la Veta mea cu țâțele fleșcăite ca vai de mama ei, cu curu mare și bucile lăsate… Bă, să intru în pământ de rușine față de don Antonio, nu alta! Uitaț, așa pâțâi io când mă dusăi să fac concediu în Turcia.