Dă-mi vin frumoaso, și spune-mi că e vin!

Postat de Daniel Onaca

De vorbă cu spiritul lui Hafiz
Explicaţia mullei

Există un principiu hermeneutic conform căruia interpretul unui text îl poate descifra mai bine decât autorul lui. Mi-am amintit de el acum, când mă pregătesc să vă destăinui următoarea întâmplare. Se spune că un poet persan/arab (că o fi fost Hafiz însuşi ori că a fost un altul, nu are importanţă) a trecut odată pe lângă o moscheie. Dinăuntru se auzea vocea unui hoge care citea învăţăceilor săi chiar nişte versuri de-ale sale. Unul dintre ele suna astfel: „Dă-mi vin, frumoaso, şi spune-mi că e vin!” Dascălul îi întrebă pe elevi, oare de ce voia poetul ca frumoasa lui să-i spună că vin era ceea ce ea îi turna în pahar. „Doar vedea el foarte bine, şi singur; nu era nevoie să aibă confirmarea femeii!” Cum nici unul dintre învăţăcei nu se înghesui să răspundă, mulla oferi el însuşi explicaţia:

– Ei bine, pentru că, atunci când poetul vede licoarea sângerie, văzul său se îmbată de plăcere iar când aude cuvântul „vin”, atunci îi este cuprins de beţie şi auzul! Asta înainte ca palmele sale să cuprindă între ele rotundul cupei, prefigurând sânul frumoasei, palme care să poarte cupa la gura unde buzele urmau să fie şi ele copleşite de plăcere.

Era vorba deci de o simfonie a simţurilor, simfonie în care fiecare organ îşi avea propria sa partitură, a cărei interpretare avea menirea să contribuie la potenţarea trăirii întregului. Auzind acea explicaţie, poetul peregrin nu se putu stăpâni să nu dea buzna în lăcaşul unde mulla îşi ţinea lecţia. Se apropie de el şi îl sărută pe frunte zicându-i:
– Fie ca cinstiţii tăi părinţi să fie gata să-şi sacrifice viaţa pentru tine! Tu ai descoperit în versul meu ceva despre care eu însumi nu aveam habar.

Aşa cum spuneam mai devreme, nu ştiu dacă întâmplarea aceasta îl are ca protagonist tocmai pe Hafiz. Un lucru este însă cert: toţi exegeţii marelui poet sunt de acord că acesta a fost un un ins cu temperament, care iubea viaţa. Un artist binecuvântat cu darul de a preţui frumuseţea pe care ştia s-o vadă atât în manifestările naturii cât şi în natura fiinţelor umane, în emoţii ca şi în obiectele materiale. Catrenul următor cred că exprimă tocmai această calitate deosebită a autorului.

lejonLejon

Dă-mi vin, iubito, şi spune-mi că e vin!
Atras de trupul tău, la tine să revin,
aşa cum leii, seara, la vadul verde vin
să soarbă apă, ei. Eu, roşul cel divin.

NB. Pentru a nu cădea în păcatul exagerării, găsesc nimerit să redau acum o altă întâmplare, care relativizează teza potrivit căreia interpretarea receptorului este mai importantă decât intenţia emiţătorului. Cu mulţi ani în urmă, pe vremea când încă mai trăiam în România, am văzut un film cu Anthony Perkins şi Ingrid Bergman, în rolurile principale. „Vă place Brahms”, cred că se chema (îmi cer iertare dacă fac vreo confuzie, cumva). Pelicula rulase la unul din cinematografele din oraş şi, chiar în acea săptămână, mă întâlnisem cu un cunoscut care, ieşit din sală, trăia sub impresia puternică a unei replici rostite de unul din eroi. Mi-a reprodus-o şi mie ca să înţeleg despre ce e vorba. Aşa suna ea: „Când îţi pierzi o mână sau un picior, lumea te compătimeşte, dar când te pierzi pe tine, nimeni nu te mai bagă în seamă!”

Omul rostise acea replică imprimându-i un anumit dramatism şi se aştepta ca şi eu să mă pătrund de adevărul profund ce zăcea în ea. Nu putusem s-o fac, din simplul motiv că nu acelea erau cuvintele rostite în film. Îl văzusem şi eu, cu o zi mai devreme, aşa că reţinusem bine formularea care, în realitate suna astfel: „Lucru curios: atunci când îţi pierzi o mână sau un picior, lumea te compătimeşte, dar când te pierzi pe tine, nimeni nu te bagă în seamă!” Amicul se extaziase, deci, la auzul unei replici existente doar în mintea lui şi de care autorii filmului era cu desăvârşire străini. Şi asta numai pentru că receptorul adăugase de la sine acea nevinovată particulă, „mai”, care a denaturat cu totul sensul formulării!

Minunata istorie a regelui Djamshisd și a unei licori magice

postata de Daniel Onaca
Istoria regelui Djamshid (dimpreună cu o strofă privind virtuţile cramei)

Se spune că procedeul de obţinere a vinului a fost descoperit, din întâmplare, de către miticul rege Djamshid. Acest suzeran persan, amator de festinuri cu muzică şi poezie, era şi mare iubitor de fructe, de struguri cu boabe dulci, mai ales. Cum ciorchinii mult doriţi nu erau de găsit în tot cursul anului, s-a gândit odată să păstreze măcar sucul boabelor în vase din care să soarbă, când şi când, pe timp de iarnă. Zis şi făcut. Porunca îi fu urmată întocmai. Câteva ulcele fură umplute cu mustul cel dulce şi puse la păstrare. Toamna a trecut, vremea strugurilor s-a dus, a venit iarna. Regele Djamshid începu să meargă zilnic şi să inspecteze ulcelele cu saft. Îi plăcea să guste din ele, numai că, de la o vreme, lichidul începu să fermenteze. Nu mai era bun la gust! „Trebuie că s-a stricat”, gândi regele. A vrut să-l arunce, dar parcă nu-l prea lăsa inima s-o facă. Hotărâ să-l mai ţină o vreme, dar, grijuliu, le spuse slujitorilor ca nu care cumva să guste din acel saft, căci era otrăvit. Pe urmă nu s-a mai interesat de el.

La oarece vreme după această întâmplare, una din slujnicele de la curte păţi o mare supărare. Că o fi fost de natură sufletească ori trupească, lucrul acesta nu prezintă importanţă în contextul de faţă. De reţinut însă este faptul că femeia, aflată în culmea suferinţei, gândi că era mai bine să-şi pună capăt vieţii. Cum auzise şi despre chiupurile cu otravă, se duse să le caute şi, când dădu cu ochii de lichidul sângeriu, se puse să bea din el cu nădejde. La început simţi pe limbă un gust înţepător, pe urmă un fior ciudat îi străbătu tot trupul. Nu mult după aceea o cuprinse ameţeala şi o căldură plăcută o învălui. Moleşeala îi îngreună deopotrivă pleoapele şi picioarele. Adormi acolo, lângă vasele cu otravă. După ce s-a trezit din somn, era parcă o altă femeie! Supărarea de care suferise, înainte de a fi băut din acea licoare, îi dispăruse ca ştearsă cu cârpa; aproape că nu-şi mai amintea din care pricină voise să-şi curme zilele.

Adânc tulburată de această schimbare petrecută în sinele ei, femeia ceru audienţă la unul din sfetnicii regelui, căruia îi povesti întreaga întâmplare. Aşa ajunse istoria ei la urechile regelui. Suzeranul luă aminte la spusele femeii apoi se duse să cerceteze el însuşi ulcioarele de care uitase. Gustă cu grijă din licoarea cea limpede şi descoperi că nu mai era atât de amară, cum o ştiuse el. Mai luă câteva guri şi i se păru că era chiar bună la gust. După încă vreo câteva înghiţituri, trebui să admită că era chiar plăcută! Pe loc porunci ca acel must să fie turnat în vase de preţ, sub directa lui supraveghere. Toată iarna bău apoi din el şi, pentru că avea un efect atât de binefăcător asupra sa, l-a numit „shahdaaro” ceea ce în persană vrea să însemne „regele leacurilor”. În toamna următorare a poruncit să fie repetată procedura iar saftul stors din boabele de struguri umplu câteva butoiaşe. Curtenii urmară şi ei exemplul stăpânului lor, întorcând cumva pe dos proverbul care zice că peştele la cap se-mpute. Numai puţiciune nu putea fi numită starea minunată, provocată de acel elixir regesc.

Bucuria regelui şi a supuşilor, în iarna şi primăvara care au urmat, nu a fost măruntă. Multe au fost sufletele ce şi-au găsit alinare în vinul rubiniu. Meşteşugul producerii lui se răspândi ca vestea bună în tot regatul şi de atunci n-a mai lipsit nici de la masa regelui, nici din beciurile hanurilor de la răscruci de drumuri. Călătorii îşi stingeau setea cu el, cei necăjiţi îşi înecau în el necazul, îndrăgostiţii îl îndrăgeau, hangii îl botezau, clericii îl blestemau pe faţă şi tânjeau după el pe ascuns iar poeţii se întreceau între ei în arta de a-i lăuda virtuţile. Unul dintre aceştia din urmă a fost şi marele poet persan Hafiz, despre care mă simt îndemnat să vă povestesc câte ceva. Cum însă văd că m-am întins prea mult la vorbă, ajungă-vă pentru astăzi aceste stihuri, care nu mai ştiu dacă ale lui sunt ori eu le-am ticluit. Sănătate şi voie bună!

– În cramă am zărit zarea divină!
– Ciudat să vezi în iad lumina lină,
Zic cei ce la icoane se închină
Dar tare-ar vrea şi ei în beci să vină.

Saadi- o pană de aur ce străbate veacurile

saadi 1În sud-vestul Iranului, în apropierea Roodkhaneye Khoshk ( Rîul sec) se află un minunat oraș, Shiraz, a cărui existență ce coboară în timpuri străvechi este dovedită de inscripțiile pe tăblițe de lut, datând cu 2000 de ani î.c. cu denumirea de Tiraziš sau Elamite. Renumit prin frumusețea lui și vegetația luxuriantă, pentru că la tot pasul întâlnești grădini cu pomi fructiferi și flori, a fost numit orașul grădinilor sau al tradafirilor. Un loc care inspiră oamenii la creație, la admirația frumosului, renumit prin vestigiile istorice, ceramica triunghiulară, specifică și covoarele țesute manual, kilim-uri, Shiraz este în același timp, un oraș al literaturii, poeziei, vinului și florilor, un renume ce l-a dobandit de mii de ani.
Aici, în locul acesta magic, se năștea la 1210, cel care avea sa devină mai târziu, unul dintre cei mai mari poeți și filozofi ai orientului și al lumii, Abū-Muhammad Muslih al-Dīn bin Abdallāh Shīrāzī , Saadi Shirazi sau mai simplu spus Saadi.
Deși s-a născut într-un loc binecuvântat prin frumusețe, Saadi a avut o copilărie nefericită. Tatăl său a murit când poetul era copil și a cunoscut astfel viața grea, plină de lipsuri, muncind din greu ca să își ajute familia. În cele din urmă, căutând să își desăvârșească învățătura ajunge la Bagdad, unde studiază la renumita universitate  an-Nizamiyya și se remarcă în științele islamice, drept, administratie, istorie, literatSaadi in rosen gardenură arabă și teologie islamică. În neclare condiții, el începe, o călătorie prin principalele orașe si provicii ale Iranului, Turciei, Egiptului, Mongoliei străbătând Asia Centrală. Vizitează orașele sfinte, Mecca, Medina si Ierusalim, urmează drumurile mătăsii și întâlnește oameni de toate condițiile sociale, expunându-se uneori unor mari pericole ca un Marco Polo oriental. În 1258 este martorul distrugerii Bagdadului și este capturat de mongoli. Timp de 7 ani, trăiește în condiții cumplite muncind ca sclav, la săpat de tranșee. E eliberat de mameluci și începe un lung pelerinaj.
În decursul a douăzeci de ani, trăiește în zone izolate, întâlnind caravanele de pe drumul mătăsii sau în tabere, în care găsește oameni de cele mai diverse categorii: de la imami, banditi, comandanti militari, fermieri, intelectuali, sufiști. A stat în cafenele și ceainării dicutând cu oamenii simpli, rugându-se, împărtășindu-le știința a călătorit făcând reflecții personale, și-a deschis orizontul cunoașterii, a scris.
Cand reapare în Shiraz, orașul său natal, Saadi este deja bătran. Orașul cunoaște acum o perioadă relativ liniștită. Saadi este primit cu mare cinste si respect bucurându-se de o recunoaștere largă în întreaga provincie. Ca răspuns la onorul cu care a fost primit Saadi, adauga numelui său ”nume de pană” împrumutat de la numele prințului și se autonumește Sa’d ibn Zangi.
Rămășițele lui Saadi se crede că sunt în Shiraz, în Mausoleul care i-a fost construit drept mărturie a respectului, față de geniul său.
În scrierile sale, Saadi, recomandă musulmanilor un standard al virtuților, dreptate, modestie, libertate, înțelegere, respectul față de derviși și de practicile lor extatice. Învățatul demonstrează o profundă întelegere a absurdului firii umane. Destinul omenirii care depinde de capriciile regilor este în contrast cu libertatea spirtuala a dervișilor. Cunoscute sunt poemele sale Bustan (Livada) și Gulistan (Gradina trandafirilor), aforismele și odele. Frumusețea, spiritualitatea și profunzimea operei lui Saadi a făcut ca, mulți dintre învățații occidentului,poeți, folozofi, mai târziu să se aplece asupra operei lui și să facă traduceri. Mie nu-mi ramane decat sa deschid cutia magică a poeziei sale și să vă prezint un poem care a fost tradus de St. O. Iosif.

Mausoleul lui Saadi

               Throgrul si străjerul
Odată, când, pe-o noapte furtunoasă,
Thogrul trecea pe lâng-un biet străjer
Şi la văzut în bunda-i zdrenţeroasă
Cum zgribura, învineţit de ger,
Îi zise, căci era milos din fire:
– Am să-ţi trimit pe loc o haină groasă.
Zicând aşa, cu inima-mpăcată
Intră-n palatu-i plin de strălucire:
Acolo însă-i răsări în prag
Soţia lui, făptură minunată,
Care-l primi zâmbind cu-atâta drag,
Încât uită făgăduiala dată
Precum uită şi pe străjer şi gerul.
Dar ia aminte tu ce-a zis străjerul:
A zis: – O, rege, tu m-ai dat uitării,
Căci ai dormit în raiul desfătării,
Ai dus-o noaptea într-un vis plăcut,
Ce-ţi pasă noaptea mea cum a trecut!
Ce-i pasă caravanei care scapă
De-aceia ce-n nisip îşi află groapă!
Un blând noroc te leagănă în somn,
Ai călăuză bună şi eşti domn,

Nu te opreşte dealul, valea, nu.
La cei rămaşi gândeşti vreodată tu?…
De pe cămila-naltă cât un munte,
Simţi tu ce-i valea grijilor mărunte?
Voi, cari, sub cald poclit, trăiţi ca-n cer,
Gândiţi la cei ce-n frig şi foame pier.

Remzi Taskiran- Magia portretului

Femeia orientală a constituit și mai constituie o temă pe care mulți artiști plastici auRemzi Taskiran -Kadin încercat să o suprindă și să o redea, în așa fel încât să îi pună cât mai bine în evidența frumusețea aparte și misterul. A existat chiar un curent, Orientalismul a cărui linie principală constă în punerea în valoare a frmuseților si particularitatilor lumii orientale, atat de ascunsă și de neînțeleasă europenilor. Azi vă prezint un pictor puțin cunoscut dar ale carui lucrări te fascinează și le distingi cu ușurință, oriunde le-ai vedea într-o galerie. Remzi Taskiran, pictor turc contemporan s-a născut în 1961 la Adiyaman în Turcia. Despre biografia lui am aflat puține lucruri deși am petrecut câteva ore făcând cercetări. Știu doar că este absolventul unui liceu de arte plastice, Caglarca Saadettin și că în acest moment, locuiește la Istanbul, dedicat întrutotul activității sale artistice.
Picturile sale prin care respiră tradiționalismul înfatișează în special portrete de femei, peisaje ori scene domestice. Stilul sau unic, pune în valoare, într-un mod cu totul deosebit esența subiectului.  Femeia nu zâmbește iar dincolo de expresia ei simți, intuiești o întreaga lume atât de vie, a valorlor tradiției. Cu toate acestea, femeile înfățișate au atitudini demne, mândre. Nu simti deloc supușenia acelei femei apăsată de rigorile islamului ori ale neânțelegerii ei, de catre soț. Portretele acestea de femei anatoliene, cu portul specific, te urmăresc cu privirea vrând parcă să spună o poveste, ce coboară din negura timpului.

Păzitorii învățăturilor

ashoka-3

În unele cronici vechi ale Indiei apar descrieri ale unor coloane misterioase făurite din aur sau fier şi înălţate în diferite locuri, pe tot cuprinsul peninsulei. Întrucât, vreme îndelungată, nimeni nu putuse explica rostul lor, s-a spus că erau buzduganele lui Bhima. Acest Bhima a fost un uriaş, unul din personajele centrale din eposul „Mahabharata”. De ce şi-a răspândit el buzduganele pe cuprinsul întregii ţări, iarăşi n-a putut nimeni să explice.
De-a lungul timpului s-au perindat alţi şi alţi stăpâni pe tronul împărăţiei hinduşilor. Unii din stăpânitorii arabi de mai târziu au încorporat coloanele cu pricina în asamblul noilor edificii, în timp ce alţii au fost mai necruţători. Prin veacul al XIII-lea au năvălit, de dincolo de munţi, hoardele lui Timur Lenk. Stâlpii din nordul Indiei, peste care au dat ele au fost făcuţi praf şi pulbere. Doar cei încastraţi în zidurile moscheelor au fost rămas întregi.

Câteva sute de ani şi mai târziu, India a început să fie vizitată de exploratori europeni. Negustorilor nu le-au scăpat existenţa acestor piloni pe a căror suprafaţă au descoperit nişte inscripţii ciudate, scrise într-o limbă care nu era araba.
În rapoartele lor le-au descris cu grijă, neuitând să menţioneze nici „tigrii” aflaţi în vârful multora dintre ei. Le-au urmat alţi călători care le-au studiat mai cu de-amăruntul. Aceştia au înţeles că animalele, puse să păzească ciudatele inscripţii, nu erau tigri, ci lei! Tot ei au presupus că limba folosită era greaca, întrucât pilonii constituiau monumente menite să păstreze în memoria urmaşilor campania militară a lui Alexandru Macedon, cu 300 de ani înainte de naşterea Mântuitorului. Ipoteza nu era lipsită de temei. Atâta doar că era vorba de un alt conducător de oşti cu o filosofie de viaţă cu totul deosebită: regele Ashoka, stăpânul buddhist al Indiei. El a fost cel care a poruncit ridicarea coloanelor împodobite cu lei în vârf!

Traducerea inscripţiilor a mai întârziat o vreme, căci atât Ashoka, regele, cât şi buddhismul erau necunoscute arheologilor şi istoricilor britanici. Despre Buddha auziseră europenii, desigur, dar el era perceput ca fiind mai mult liderul local al unei secte cu răspândire limitată şi nu drept fondator de religie, aşa cum era de fapt. Când s-a înţeles totuşi importanţa buddhismului în viaţa spirituală a locuitorilor Asiei, s-a crezut că această nouă religie a fost anihilată în India, odată cu invazia arabă, din anii deceniului 1000, de după Hristos. Teoria a persistat multă vreme în manualele de istorie europene.
În realitate, în momentul cuceririi Indiei de către arabi, buddhismul se afla deja în regres. Fapt datorat în primul rând unei ofensive hinduse împotriva reformelor religioase. În alte state, precum Tibet, Nepal, Ceylon sau Burma, buddhismul era izolat. Decăderea s-a produs treptat şi pe neobservate. Lovitura decisivă a constituit-o arderea bibliotecii din Nalanda, în anii 1193-94, provocată de musulmanii care au atacat Biharul.

ashoka-5

Regatul Bihar şi-a luat numele de la „vihara”, mănăstire buddhistă, lucru ce dovedeşte că regiunea era cândva o redută a noii învăţături. Mănăstirea Mahavira din Nalanda era cel mai vestit centru de studiu al ei. Mergeau acolo tinerii cei mai dotaţi care doreau să se familiarizeze cu textele sfinte. Bibliotecile ei – trei la număr – adăposteau cele mai valoroase scrieri cu învăţături şi texte savante. Acest fapt însă nu a impresionat-o pe căpetenia musulmană care a dat ordin ca biblioteca să fie cercetată pentru a se vedea dacă se afla acolo şi un exemplar al Koranului. Aşa ceva nu exista, drept pentru care uriaşul lăcaş de cultură fu dat pradă flăcărilor. Odată cu distrugerea lui au fost arse şi valoroasele manuscrise în care se afla adunată întreaga zestre istorică a buddhismului. Se spune că fumul acelei „arderi de tot” a dăinuit pe cerul de deasupra locului timp de câteva luni.

Pe la mijlocul veacului al XVII-lea, cercetătorii au ajuns să asimileze sanscrita, limba în care erau redactate toate cărţile sfinte ale Indiei. Odată cu sosirea în Bengal a lui William Jones, un geniu în materie de cunoaştere a limbilor „moarte”, a fost inaugurată o epocă fulminantă de studii istorice şi lingvistice. Savanţii au reconstituit istoria originilor limbii şi culturii hinduse şi în acest fel a fost descifrat şi misterul inscripţiilor de pe coloanele cu lei. „Autorul” lor, regele Ashoka, crease acolo, pe vremuri, un stat al bunăstării, întemeiat pe învăţătura buddhistă. Sunt multe de povestit despre acea epocă înfloritoare, unică în felul ei în istoria lumii. (Un episod dintr-un serial istoric, transmis pe canalul Discovery, a dezvăluit câte ceva din acea epocă măreaţă.) Regele a răspândit preceptele buddhiste nu doar în regatul său, ci şi în ţările învecinate, întinzându-se până în Egipt.

ashoka-1Şi acum revin la inscripţiile de pe coloane. Ele mărturiseau tocmai acea învăţătură (dharma): predicau adică valori paşnice, precum toleranţa şi libertatea religioasă, proclamate (dacă nu şi promovate) şi în zilele noastre.

Arderea bibliotecii din Mahavira, precum şi alte dezastre similare, petrecute de-a lungul timpului, au aruncat o „cortină de fier”, s-ar putea spune, peste o lume căreia timp de secole i s-a negat dreptul la recunoaştere şi deci la existenţă. Numai setea de cunoaştere a urmaşilor a făcut ca ea să reânvie în conştiinţa locuitorilor planetei, şi prin ea, chiar sufletul nostru să aibă acces la un instrumentar atât de necesar întru stăvilirea barbariei aflată mereu în ofensivă.

Ca încheiere, mi-aş permite o reflecţie personală, pricinuită de o întrebare referitoare la felinele puse să vegheze stâlpii lui Ashoka: oare de ce a fost aleasă făptura leului şi nu cea a tigrului, cu care a fost confundat, animal mult mai răspândit pe subcontinentul indian? Poate pentru că trăsăturile lui sunt mai în concordanţă cu învăţătura buddhistă decât agresivitatea tigrului. Leul nu atacă fără rost, nu se prăpădeşte cu firea, nu-şi cosumă energia în mod inutil (de procurarea hranei, îngrijirea puilor etc se ocupă leoaicele). El doar este! Menirea leului e pur şi simplu aceea de a fi în mijlocul celorlalţi. Simpla lui prezenţă e suficientă pentru ca o anumită stare de fapt să se înstăpânească, pentru ca un anumit adevăr să se impună.

ashoka-4Postat de Daniel Onaca

Vizirul cel înțelept și fata califului

postat de Daniel Onaca

Istoria pe care am adus-o cu mine astăzi are patru… hai să le spunem, personaje: un sultan, vizirul sultanului, un calif și mesagerul califului. E bine de știut care e care, altfel, dacă le încurcăm, nu se mai înțelege nimic din toată povestea. Întâmplările din care este ea alcătuită au avut loc pe vremea abasizilor, ceea ce vrea să însemne, prin veacul al unsprezecelea de la Christos. Stăpânul lumii arabe din acea vreme era sultanul Tughril*. Ținuturile pe care acesta reușise să le supună era nenumărate: Anatolia, Kurdistan, Azerbaidjan, Afganistan, Iran, Irak, Siria… Sultanul era supranumit ”Cuceritorul Asiei”. Sub ascultarea lui se aflau o mulțime de califi și tot felul de stăpâni locali. În colțișorul său de imperiu, numit Irak, poruncise o vreme un calif ce fusese alungat din Bagdad de către credincioșii shiiți. Sultanul i-a sărit în ajutor reinstalându-l în reședința sa din oraș și redându-i tot avutul care-i fusese răpit.

După o vreme, că or fi trecut luni ori ani de zile, asta nu cutez să spun, sultanul salvator trimise la Bagdad scrisoare în care îi cerea califului mâna fiicei sale, o fată tânără și nurlie, ajunsă la anii măritișului. Califul își făcuse o sumedenie de planuri în legătură cu viitorul fetii, ba chiar și al său, așa că vestea venită de sus nu-i fu de loc pe plac. Părintele fetei nu avea nici o poftă să-și dea juvaerul de fată după sultanul cel bătrân. Dar cum să i-o spună el asta direct în față? S-a fofilat el ce s-a fofilat o vreme, dar după ce a mai primit două misive de la proterctorul său, fu nevoit să formuleze un răspuns pe care i l-a încredințat mesagerului său.

Trimisul califului ajunse la Ravy, în apropiere de Teheran, locul unde se afla, în acea vreme, reședința temutului stăpân. L-a primit vizirul acestuia, un om bătrân și, după cum se zvonea, peste măsură de priceput în afacerile imperiului. Mesagerul rosti întocmai cuvintele cuprinse în mesajul primit de la stăpânul sau și care, în esență, făcea cunoscut că supusul din Bagdad, din nefericire, ”nu putea veni în întâmpinarea dorinței sultanului Tughril”. (Aceștia erau în tocmai termenii folosiți de calif.)

Vizirul îl privi pe mesager pe sub sprâncenele sale albe, stufoase ca două pămătufuri, și îl întrebă cu voce neobișnuit de calmă:
– Deci tu vrei să spui că stăpânul tău se împotrivește voinței marelui Tughril, cuceritorul Asiei?
Mesagerul simți că i se moaie genunchii. Vizirul continuă să-i vorbească folosind același ton:
– Eu bănuiesc că tu ești un om prevăzător de felul tău… Vreau să cred că ți-ai plătit toate datoriile… ți-ai împărțit avutul fiilor tăi… ți-ai măritat fetele…
Trimisul califului înțelegea exact ce se ascundea în spatele vorbelor măsurate ale vizirului. Știa adicătelea că, la aflarea veștii neplăcute pentru el, furia sultanului se va revărsa și asupra lui. De aceea, cu sângele aproape înghețat în vine și glasul pierit îl întrebă pe gazda sa:
– Ce mă sfătuiești să fac?

Vizirul păstră o lungă tăcere, înainte de a-i răspunde. Când o făcu, vorbele lui erau și ele adunate într-o întrebare:
– Nu ți-a încredințat califul și o altă variantă de răspuns?
– Ba da, recunoscu cel întrebat?
– Ei… ia spune, care e aceea?
– Califul mi-a spus că, dacă se dovedește că această nedreaptă însoțire nu poate fi ocolită, atunci ar vrea, în schimbul odorului său, 300.000 de dinari de aur.
– Ei, asta sună ceva mai bine, zise bătrânul înțelept.

Urmă iarăși o lungă tăcere după care vizirul reluă firul vorbelor din locul unde îl lăsase să atârne:
– Uite cum stau lucrurile. Eu socot că nu e înțelept, din partea califului, să-i ceară stăpânuli sau, drept răscumpărare, o sumă atât de mare. Asta, dacă ne gândim și la tot ce a făcut sultanul pentru el, pe vremea când se afla la strâmtoare. Oare nu-și mai aduce el aminte ajutorul primit, când shiiții l-au alungat de la tron și-l pândeau să-l omoare? Dacă stăpânul tău vrea să-și păstreze capul pe umeri, atunci trebuie lucrat altfel. Grijă și pricepere trebuiesc vădite aici. El ar putea să se aleagă cu dobândă mare chiar și fără să-l mânie pe sultan.

Vizirul mai făcu o pauză lungă, îl pironi pe oaspete cu ochii săi străjuiți de sprâncenele sale stufoase și îi vorbi cu ton sfătos, de data asta:
– Uite cum vom face. Tu îi povestești sultanului că stăpânul tau se învoiește să-i dea fata de soață! Sultanul, poți fi sigur că, se va bucura nespus la aflarea veștii. Eu am grijă atunci să-i șoptesc că, în schimbul noii sale neveste, să-i facă tatălui fetii un dar pe măsura bogăției sale. Un dar care să-i arate califului, cât este el de mărinimos.

Așa au și făcut! Sultanul fu în culmea bucuriei, când luă cunoștință de răspunsul binevoitor al califului. Pe loc dădu poruncă să se adune toți demnitarii curții la sfat. După câteva zile, se puse în fruntea unui alai impunător, format din o sută de prinți, zeci de ofițeri, curteni de vază, slujitori și sute de sclavi. Alături de el se afla și vizirul, de bună seamă. Ajunsă la Bagdad, falnica delegație desfășură în fața califului bogăția de daruri aduse: camfor, smirnă și tămâie, brodarduri și alte țesături din cele scumpe, sipeturi cu diamante și… o sută de mii de galbeni! Toți fură (ori măcar se arătară a fi) cum nu se poate mai mulțumiți.

Acum, bănuiesc că s-o găsi printre alde dumneavoastră și vreunul mai hâtru, care să mă întrebe, dar fata califului? A fost și ea mulțumită de afacere? Răspunsul meu știu că nu e unul din acelea care să aducă ușurare în inimile dragelor noastre surate. Stați însă și judecați: întâmplarea aceasta, pe care tocmai v-am spus-o, s-a petrecut pe la văleatul 1100, când condiția femeii era aceea care era pe atunci, în toată lumea. N-a fost bine măcar că un conflict de interese a fost îndepărtat? Neânțelegerea dintre calif și sultan, care ar fi putut duce la vărsare de sânge nevinovat, fu evitată mulțumită priceperii unui diplomat. Iar aceasta n-a fost lucru mărunt, zic eu.

File de istorie: Imperiul Otoman

preluată de pe site-ul Nicoletei: Turcia văzută prin ochii mei.

Din file de istorie : Imperiul Otoman

Răsfoind fotografiile din vacanțele trecute, am dat peste una destul de interesantă, mai ales că, în România a devenit popular serialul turcesc, Suleyman Magnificul. E vorba despre o fotografie cu harta Imperiului Otoman, din secolul XVI, chiar din timpul domniei Sultanului Suleyman.

harta

Impresionant, nu-i așa?!

Sufletul meu de român m-a împins să caut țărișoara noastră pe aceasta hartă, având în memorie lecțiile de istorie, unde am aflat despre numeroasele confruntari cu otomanii.

Otomanii, pe vremea aceea nu ne știau de Romania, căci nu exista, ci de Eflak (Eflakistan), Erdel si Boğdan.

Eflak, Vlah, Ulah, Evlah este numele corespondent Țării Românești (Valahia).

Erdel este corespondentul Ardealului.

Boğdan corespunde Moldovei, denumirea provenind de la voievodul Bogdan I, întemeietorul Țării Moldovei.

Descoperind aceasta harta am mai învățat ceva nou…

Mirodenii

Soarele se înălțase deja de câteva sulițe pe cer prevestind o zi calda și senină, potrivită pentru a înfăptui lucruri osebite. Tânara Nurifer se ridică din așternuturi purtând încă visele atârnate de gene și se spală de arșița nopții cu apă crudă, din care adie parfum de trandafiri și de iasomie. Își pune haine ușoare, de bumbac, papucii din catifea , cu vârful răsucit își așeaza brățările pe mâini, își acopera obrazul cu un val transparent lăsând la vedere doar scânteierile ochilor ei negri, conturati cu cărbune, pentru a le adânci parca frumusețea.

Iese pe poarta grea pornind pe ulițe, printre casele albe cu porți și ferestre albastre, lângă care cântă în soare cu ciorchinii uriași ai florii de hârtie ba roșii ca focul, ba de culoarea portocalei ori roz țipator ca buzele unei odalisce, adusă de la ghiaurii dinspre soare-apune.
La o încrucișare de străduțe, copii se joacă râzând, fără să simtă curgerea timpului, printre degetele picioarelor desculțe, mângâiate de praful drumului.
Drumul se umple de trecători, ca un furnicar, voci, mirosuri, toate amestecate starnesc simturile. Slujnice și boieroaice, slujitori, negustori, sacagii, o lume colorată, defilează prin fața-i și ea se străduiește sa razbata pin acest furnicar viu. Ajunsă în bazar se oprește să admire tarabele negusorilor, încărcate cu tot felul de lucruri osebite menite să îi vrajească ochii, care mai de care. Fructe aduse din toate colțurile țării și altele nemaivăzute, legume proaspete, pește, tot felul de dulciuri, diferite lucruri pentru trebuința casei, vase, sticlarie fina, ibrice și ceaune, pânzeturi fine fac bazarul o lume a lucrurilor de tot felul aduse din cele mai îndepartate lucruri.

Neguțătorul înalt si mustacios o urmarea cu privirea de departe și când pașii ei ajung în dreptul dughenei o poftește să intre și să îi admire fermecatele covoare, rug-uri atât de dorite de străini și de localnici deopotrivă, ce au țesute între fibre și noduri, munca și truda femeilor in ani de zile, atât de frumos zugrăvită în motivele cu flori, animale, scene de vitejie ori arabescuri. O poftește să șadă oferindu-i un ceai, pe o tava aurie aținind-o cu privirile lui flamande, căutând cu înfrigurare orice indiciu, orice formă despre frumusețea ei, abia ghicită pe sub mătăsuri iar ochii lui sclipesc ca două bucăți de jar. Îl lasă să o iscodească din priviri în timp ce cuvintele lui curg mieros, povestind despre covoarele sale speciale, aduse din colțurile Turciei, din Tibet, Iran sau Egipt. Sorbește lichidul roșu pe îndelete și apoi se ridică mulțumind pentru bucuria cu care a fost primită și pleacă urmându-și drumul, spre acel loc care îi umple nările de mirosuri înțepătoare dar atât de placute: bazarul de mirodenii.

Miroase a fructe și a arome străine, răscolite de căldura soarelui și încărcate de praful stârnit de tălpile dese ale trecătorilor. Grămăjoarele de pudre aromate ori plantele uscate aduse din cele mai îndepărate colțuri ale pământului, din țări cu nume nemaiauzite sunt puse peste tot, cu grija de a nu se risipi nici un firicel, pentru că multe dintre ele căntaresc valoarea lor în aur și pentru ele s-ar face moarte de om. Negustorii venețieni îmbie la piper ori scortisoara, la șofran, cucurma, vanilie, susan, la ghimbir ori mii de alte plante, radacini ori scoarte, care vor starni cele mai ascunse simțiri ale celor care le vor gusta. Cu voce sigură, femeia se târguiește pentru tot, așa cum e obiceiul, sa nu te ia neguțătorul de prost ori să se simtă jignit și în cele din urmă, cu săculețul plin de arome o pornește către casă.
În drum, pe aceleași ulițe vesele și albe, pline de râsetele copiilor se gândește la minunatul ospăț din seara ce va să vină. Ajunsa în răcoarea casei duce coșul la bucatarie, unde are treabă până după prânz, vrând să pregătească totul cu mâinile ei. Trudită de drum și de bucătăria în care așternuse cu grijă arome și culori, se duce în iatac tolanindu-se pe perne în așteptarea întunericului și a luceafărului pe bolta înstelată, ce se zărește prin ferestrele deschise peste care flutură cîte o perdea subțire ca o nălucă. safiye_sultan_00_th

Îmbaiată în apă cu parfum de trandafiri și își unse trupul ei ca o vioara, cu uleiuri fine, aromate făcând pielea să îi strălucească precum mătasea. Părul roșu ce îi coboară în valuri blânde până la brâu, e așezat de o tânără ajutoare într-o coafură cu împletiri si avea prins în el o minunata floare de orhidee galbena. De urechile fine, dezvelite sunt atârnate doua boabe mari, verzi ca sângele vrăjitorei. Își pune veșminte de matase roșie și papucii verzi din catifea, cu minunate broderii și margele. Oglinda ii reflecta frumusețea si misterul soptit al ochilor negri, al caror contur il mai verifica inca o data.
În camera mare, cu ferestre ce dau spre mare, luminile serii se strecoara șoptit îi prin colturi ard mici lampi ce împrăștie lumina în cristale multicolore.

Masuța cu picioare scurte e însoțită de câteva perne minunate, din matase de Damasc. Pe ea, așezate cu grijă, vase mici de porțelan, cât căușul palmei, cu mâncăruri ce îți lasă gura apă te îmbie numai când le vezi, atât de frumos au fost împreunate culorile și aromele lor. Tipsii cu fructe alese, căni cu vin, vase de cleștar cu bucățele mici de rahat de toate culorile si canuțe mici de sticla cu șerbet de menta și vanilie arată de departe că e un adevarat ospaț.
Luă din coșul adus din grădină câiva trandafiri și rupse fara mila petalele lor desenând cu ele un covor minunat de la ușa pnână la la patul imens, cu baldachin din mătasuri grele.

In curte prin întuneric se aude tropot de cal, fornăind scurt când este oprit din hățuri. Călărețul sare sprinten din șa și plin de colb se indreapta spre usa palatului călcând cu pași sigur pe dalele de marmură, într-un zgomot surd de încălțări si fiare. Intră într-o încăpere să se curețe de praf și să își spele oboseala și sudoarea drumului și slujnicele îl ajutară în aceasta treabă desăvârșită cu a-și spăla obrazul și tâmplele cu parfum de lamâie. Gata, schimbat, tânărul cu parul nergu si ochii verzi căută drumul pe coridoare până când o zări pe ea, așteptandu-l în ușă cu un zâmbet cald și privirea aceea misterioasă, ucigatoare de inimi. Își simțea genunchii tremurând de parcă acum o vedea pentru prima dată.
– Bine te-am găsit, Nurifer, sultana inimii mele, spuse Omer luându-i mainile și ducându-le la buze. Cu o nestavilita dorință o îmbrațișă, simtindu-i parfmul tulburator învaluindu-l cu totul.
– Bine-ai venit, stapanul inimii mele. Lungă mi-a fost așteptarea.
– Lung mi-a fost și mie drumul dar întoarcerea a prețuit toata truda.
– Poftește dar să te odihnești puțin.
Intrară în iatac și tînarul se simțea un adevărat pașă, tolănit, sprijinit pe perne și gustand din mancărurile alese. Poftit să mănânce, luă cu mâna bucățelele mici, prea puține pentru pofta ce o avea. Se făcu roșu la obraz încercând o bucățică de carne de pui, tăvălită prin sos de susan amestecat cu paprika vie ca flacăra iar lacrimile îi umplură ochii. Buzele i s-au făcut mai roșii decât rodia și parcă mii de furnici îi tropăiau prin ele. Gusta apoi din carnea de miel cu o minunată aromă simtind iuțeala ghimbirului tocat fin amestecat cu tarhon. Lua niste orez, amestecat cu sofran și patrunjel, prin care se vad boabe de piper zdrobit. O gura de vin îi stâmpără focul ce îi arde gura.
– Iubita mea neasemuită ce mi-ai dat sa mănânc?
– E hrana pe care am primit-o și eu, singură de cand ai plecat. Are un nume frumos, se numește iubire.
– Dar vinul, de ce e amar?
– Am pus pe fundul vasului frunze de pelin sa ne ducă pe cele mai înalte culmi ale iubirii. Acum, poti să gusti un serbet de vanilie cu mentă, că mi-a fost lungă și grea așteptarea dar dulce momentul revederii.
În timpul acesta, două dansatoare plutesc unduindu-se în dansul lor magic iar sazul din mâinile alte fete face sufletul să tremure. E aievea ori e vis?
-Spune-mi o poveste de-a ta, îi zise ea cu vocea blandă plină de iubire, în timp ce ochii îi măsurau fiecare gest.
– Poveștile mele sunt pline de moarte. Nu cred că o să îți placă.
– Trăiesc moartea în fiecare clipă așteptând să te întorci.
El îi povesti o întămplare tristă cu doi frați și prin ochii ei trecură umbre.

Dintr-o altă cupă, iubita îi toarna vin cu scorțișoară și gustul lui bland il face să mai dorească. Intr-un târziu fetele pleacă iar tânărul își spală mâinile într-un vas de argint, cu apă în care plutesc bucățele de lămâie și petale de trandafiri. Singuri, cu umbrele dansând din loc in loc, fâșâit de mătăsuri, căutări de respunsuri și respirații.
– Ah! E ceva in așternut, țipă el scurt. Pe cearșaful alb, boabe albe de orez, negre, roșii, verzi de piper și cuisoare. Ce e asta?
– Mirodenii, să ții minte seara aceasta și drumul spre mine.
– Am să îl țin dar nu mă mai chinui, râse el aruncand asternutul de matase de culoarea paiului, cât colo în timp ce boabele zornăie scurt pe podea, ca niște perle dintr-un șirag rupt. Clipele petrecute cu tine sunt nepamantești.
Târziu în noapte, luna se revarsă peste ape, luminând cu strălucirea ei două trupuri adormite într-o îmbrățișare cu gust de mirodenii, ca într-un poem persan.

”Înmiresmează-te frumoaso
Că pe-un altar cu mirodenii
Cât zarea-i plină de albastru
Cât lumea-i plină de vedenii”

Și nea Mărin a fost în Turcia

postat de Daniel Onaca

Povestește Nea Mărin, cum și-a petrecut odată concediul de vară

Bă fraților, v-am povestit cum mi-am petrecut io concediu vara trecută?… Bă v-am spus sau nu v-am spus?… Bă, bag sama că nu v-am spus, că de când nu ne-am văzut, când dracu era să vă spun?! Păi stați să vedeți: Anu trecut, ce m-am gândit io, așa în prostâia mea, știi. Zâc bă ce să stau io tot aici pe la noi prin Băilești și pe la Craiova, ia să mă duc și io, ca toată lumea, să fac concediu oțâră mai încolo așa, în Turcia, zâc. Păi da… ce să mă împiedic, toată zâua bună zâua de-ăștia de-ai lui Nae a lu Zăpăcitu. Ce să nu mă duc și io la mare în Turcia! Cum zâsăi o făcui.

Băăăă, fraților să vedeți ce pății în Turcia, auzârăți! Aici în Turcia cu ajungi, stai la un hotel din ăla, de-i zice Olt inclusiv… unu din ăla bre unde mănânci cât vrei, bei cât vrei și tot atâta plătești! Păi daaaa! Mânci cât vrei, bei până te-mbeți ca porcu și tot atâta plătești. Păi dacă vă spui! Hotel cu piștină, cu bar… lux frate, lux mare, ce mai!

Da’ stați, că uitai să vă spui: cu mine am luat-o și pe Veta a mea, că sângur zâsă ea că nu mă lasă să plec câ mă păcalesc turcii-n baprozar. Ori că mă fură hoțâ, știi! Bă ce să fac, zâsăi io, așa în gându meu. Bă să ști că Veta asta a mea nu zâce rău. Unu nărod îl păcălești mai ușor decât dacă-s doi și mai ales dacă una dintre ei e vigilentă. Așa ca muierea mea, de! Eeee și uite-așa plecarăm ș-ajunsărăm. Mersărăm colo la Olt inclusiv și într-o dimineață, când să coborâm la dejun, Veta mea zâce că ea nu vine, că o cam doare foalele și că ea rămâne în cameră. Bă, zâc io, treaba ta dar să ști că rămâi în pagubă! Râmâi în pagubă, auzâși? Ai plătit mult și mânci puțân. Mănânci mai puțân la cât ai dreptu. Ea, nu și nu, că rămâne în cameră.

Io, ce să fac?… mă dusăi sângur la restorant, mâncai cât putui, dar când mă întorc la cameră, pe Veta mea ia-o de unde nu-i! Mă pun ș-o caut peste tot, în baie, în dulap, pe sub pat, afară pe mbalcon, (zâc, mai ști dracu o fi căzut de pe mbalcon!) Bă frațâlor da degeaba! Nu-i și nu-i! Muicăăă… acu ce mă fac io fără Veta mea, în țară străină. Păi da! În țară străină, fără Veta mea ce mă fac? Mai mă uit odată pe sub pat și în dulap… zic, ia să mă duc io la receție s-o întreb pe fătuca aia, poate știe ea ceva de Veta mea.

Bă și să vedeți norocul mare pe mine, auzirăți! Zice fătuca de la recepție: „Stai liniștit, mister că nu-i problem, ledi e, cică, în camera la Antonio Banderas. Mă să auzi și să nu crezi! Păi ce să facă Veta a mea în camera lui Antonio Banderas? Ce, n-are ea camera ei? Ce, era mai multă mâncare în camera lu Don Antonio? Eeee, ce mai tura-vura, întreb unde-i camera lu Bandeas, o caut, o găsesc, sun la ușă, deschide taman don Antonio. ”Bună zâua – Bună zâua” Întreb: ”Muierea mea nu-i cumva la tine?”, oțâră politicos știi… ”că, uită, o căutai peste tot și nu-i niciunde.” Omu, bărbat bine, înalt, plin de mușchi, fără pic de burtă… N-apucai io să-mi termin vorba că numa ce-o văd pe Veta mea că iese din baia lui, dezbrăcată, ca la doctoru de muieri… Veta a mea știi, da baia a lui! Veta mea și baia a lu Banderas, de!

Stau io acolo, în pragu ușii și mă uit ca prostu la Veta mea cu țâțele fleșcăite ca vai de mama ei, cu curu mare și bucile lăsate… Bă, să intru în pământ de rușine față de don Antonio, nu alta! Uitaț, așa pâțâi io când mă dusăi să fac concediu în Turcia.

Odalisca- Theodor Aman ( 1831-1891)

Theodor Aman, celebru pictor român 1831-1891, a fost un artist complet abordând în Theodor_Aman_-_Odaliscaarta sa caracterizată printr-o finețe a executiei, pictura, sculptura, desenul, acuarela, gravura, vitraliul străbătând cu măiestria unui virtuoz al penelului, toate genurile picturii: temele istorice, portretul, nudul, natura moartă, peisajul, din care a creeat opere valoroase, cotate în prezent, în marile galerii ale lumii. Despre aceste capodopere, specialistii pot face ample observatii. Am să mă opresc asupra unei perioade din viața sa, în care Orientul și Turcia își pun amprenta pe arta sa creatoare.
In 1854, Theodor Aman face o călătorie la Istanbul să îi prezinte sultanului Abdulmecit tabloul său intitulat ”Bătălia de la Oltenița” .

Este curios faptul că, mama acestui sultan era o româncă, al carui nume românesc nu îl cunoaștem și despre care istoricii români nu pomenesc nimic. Se numea Pertevniyal Sultan, Pertav-Nihâl, câteodata o găsim sub numele de Besîme ori Hasnâ si a trait in perioada 1812-1883 fiind soția sultanului Mahmud al II-lea.

Vizita la Istanbul, frumoasele peisaje de pe coastele Mării Egee, Mediterana îi creeaza o puternică impresie. Asteptarea sa pentru a fi primit de sultan a fost destul de lungă, două luni, timp în care, prin peregrinarile sale a reușit sa cunoască frumusețile și pitorescul locurilor, oamenii, obiceiurile, toate acestea fiind sursa lui de inspirație pentru desenele de atunci sau pentru tablourile pe care le-a creeat câțiva ani mai tarziu, în perioada sa de maturitate creatoare. În cele din urmă sultanul îl primește și îi cumpără tabloul amintit. Apoi Aman, călătorește prin Crimeea, făcând numeroase schițe de cazaci și studiind oamenii din popor.
Vă prezint una dintre minunatele sale pânze, înfățișând femeia turcă,  Odalisca, lucrare care face parte din pinacoteca Muzeului Județean de Arta Prahova ” Ion Ionescu-Quintus”.