Arhive blog

Norii

Aceasta este o pvestire după o nuvelă arabă, Norii, scrisă în 1966 de către un nuvelist algerian, Abu Al-Id Dodo, profesor de literatură arabă la Facultatea de litere din Alger. Face parte dintr-un volum numit, Lacul măslinilor. Deși povestea are loc într-un spațiu departe de lumea noastră, europeană, și se petrece în urmă cu cincizeci de ani, mi s-a părut a fi o expresie vie a celor care, pornesc în căutarea paradisului, la oraș ori în altă țară, convinși că acolo e mai bine. Abia ajunși acolo, văd ce formă și culoare vineție are acesta și realizează că, tot mai bine e în țara ta și în satul tău.

Povestea are și o dedicație, lui Decenu, care aborda într-o postare pe blogul său, problematica mutării țăranilor la oraș și întoarcerea unora, acasă, la munca pamântului și a traiul simplu.

Hasan stă pe scăunelul său, cu ochii negri, arzători, tiviți cu cearcăne privind în gol printre trecători, fără să îi audă. Căruciorul său cu legume și fructe e așezat la o întretăiere de drumuri dar oamenii nu cumpără mereu și de multe ori, trebuie să mănânce fructele, ca să nu le arunce. “Sărăcia nu vinde și nu cumpără” gândește el. Ziua de azi e la fel de tristă, ca și ziua aceea.
Era o dimineață înnorată, ca aceasta, și în coliba din satul său îndepărtat, sărăcia și lipsurile puseseră stăpânire de multă vreme. I se făcuse rușine să stea între ai săi, să îi audă plângându-se de foame și lipsuri iar el să nu poată pune nimic pe masă. Copiii se agățaseră de picioarele și de pieptul lui. Hotărârea de a-și căuta de lucru, dincolo de granițele satului, venise tot într-o zi disperată. Ea era singura care dădea speranță nevestei sale însărcinate și celor patru copii nici unul mai mare de 8 ani..
-Tată, pleci la oraș! Îmi cumperi un batic?
– Mie îmi trimiți o minge? scânci băiețelul de cinci ani.
– Ce bine, spuse Ayshe! O sa ne trimiți jucării și mamei bani, o să fim sătui și fericiți.
Barbatul îi privi cu duioșie, speriat de speranța pe care o sădise brusc, în ei.
– O să vă trimit.
În dimineața următoare, cu un sac peticit1425396_326474124157756_1807817911_o și ceva merinde, o porni la drum. Urcat în mașina ce îl ducea la oraș, se gândi cu o strângere de inimă că pleacă pentru prima dată, dincolo de granițele satului, lăsând-și aici inima, cu soția și copiii. Era însă, în drum spre paradis, după cum numeau toți orașul, toți cei care fuseseră deja, gustaseră din minunățiile lui și se plimbaseră prin parcuri. Spre seară, mașina se apropie de oraș. De departe se zăreau luminile lui feerice și trăia un          sentiment indescriptibil. I se părea că acele lumini sunt undeva sus, suspendate, între cer și pământ, strălucitoare, ținute de niște măini nevăzute. Acesta era chiar paradisul! Îi părea rău că nu venise mai demult și avea sentimentul că viața lui ar fi fost alta și nu ar fi trebui să sufere atât. Mașina îl lasă, împreună cu alți săteni la o cafenea. Nu avea bani să îi platească șoferului dar se înțelese cu el că îi va plăti din primii bani câștigați. Uitase de norii din sat. Acolo dădu peste clienți, necunoscuți, care nu purtau deloc urmele paradisului. Unii nici măcar nu-și schimbaseră veșmintele de la țară. I s-a spus că poate înopta la cafenea. Se uită roată și nu înțelegea unde ar putea dormi. După ce plecară clienții pricepu. Cu alții ca el, a dormit pe unde putut, pe canapele, unii dormeau chiar pe jos, alții pe mese, pe scaune. Cel puțin nu era sub cerul liber. A adormit târziu, cu gândul la divanul de acasă, la soție și la copii, tresărind la fiecare scârțâit.
Dimineața a pornit să își caute de lucru. Câteva zile nu a găsit nimic apoi a acceptat să vândă țigari, ilegal. Din primii banuți a trimis ceva acasă, soției, să aibă cu ce hrăni copiii. Norocul nu a ținut mult timp cu el și a fost prins de un polițist care i-a confiscat marfa. A privit cu neputinta cum își îndesa ăn buzunare pachetele de țigări. S-a îndreptat amenințator spre Hasan și l-a gonit. Mai tarziu, și-a cumpărat cu cărucior de la un sătean, ce intenționa să se retragă. I-a dat aproape toate economiile și bărbatul, fericit, a trimis toți banii acasă iar în acea noapte s-a stins. Nimeni nu știa de ce. Poate că luase ceva. Ori poate de tristețe. Parcă programase asta din timp.
Hasan umplu căruciorul cu legume și fructe și începu să străbată străzile ca să le vândă. Viața lui devenise o zi lungă. Nu mai știa de când e aici. I s-a născut și al cincelea copil iar el nu l-a văzut încă. Nu se îmbogățise, trăia greu și abia putea să trimită câțiva bănuți, din când în când.
De la o vreme începu să umble vorba că dintre consăteni, mulți se întorc înapoi în sat. Cafeneaua devenise punctul de plecare al celor care părăseau paradisul și se întorceau la sat. Îi privea pe cei care erau măcinați de disperare că nu își găsiseră de lucru. Vreo doi și-au luat singuri zilele pentru a nu se întoarce acasă mai săraci decât veniseră. Era deprimat dar nu se gândea să abandoneze. Copiii lui depindeau însă de el. Când era în sat, orașul, cu luminile și bogățiile lui, i se părea a fi paradisul. S-ar fi întors și el dar nu putea. Primea doar scrisorile soției la cafenea și ele îi mai încălzeau sufletul. Acum, paradisul e satul în care și-a lăsat inima și copiii.
Dar mereu, peste tot sunt nori. Norii aceia, din care arar iese soarele. Tot pe ei se cațără grijile și suferințele lui și ale altora, așteptând niște vremuri mai prietenoase.

Sursa foto aici