Păzitorii învățăturilor

În unele cronici vechi ale Indiei apar descrieri ale unor coloane misterioase făurite din aur sau fier şi înălţate în diferite locuri, pe tot cuprinsul peninsulei. Întrucât, vreme îndelungată, nimeni nu putuse explica rostul lor, s-a spus că erau buzduganele lui Bhima. Acest Bhima a fost un uriaş, unul din personajele centrale din eposul „Mahabharata”. De ce şi-a răspândit el buzduganele pe cuprinsul întregii ţări, iarăşi n-a putut nimeni să explice.
De-a lungul timpului s-au perindat alţi şi alţi stăpâni pe tronul împărăţiei hinduşilor. Unii din stăpânitorii arabi de mai târziu au încorporat coloanele cu pricina în asamblul noilor edificii, în timp ce alţii au fost mai necruţători. Prin veacul al XIII-lea au năvălit, de dincolo de munţi, hoardele lui Timur Lenk. Stâlpii din nordul Indiei, peste care au dat ele au fost făcuţi praf şi pulbere. Doar cei încastraţi în zidurile moscheelor au fost rămas întregi.

Câteva sute de ani şi mai târziu, India a început să fie vizitată de exploratori europeni. Negustorilor nu le-au scăpat existenţa acestor piloni pe a căror suprafaţă au descoperit nişte inscripţii ciudate, scrise într-o limbă care nu era araba.
În rapoartele lor le-au descris cu grijă, neuitând să menţioneze nici „tigrii” aflaţi în vârful multora dintre ei. Le-au urmat alţi călători care le-au studiat mai cu de-amăruntul. Aceştia au înţeles că animalele, puse să păzească ciudatele inscripţii, nu erau tigri, ci lei! Tot ei au presupus că limba folosită era greaca, întrucât pilonii constituiau monumente menite să păstreze în memoria urmaşilor campania militară a lui Alexandru Macedon, cu 300 de ani înainte de naşterea Mântuitorului. Ipoteza nu era lipsită de temei. Atâta doar că era vorba de un alt conducător de oşti cu o filosofie de viaţă cu totul deosebită: regele Ashoka, stăpânul buddhist al Indiei. El a fost cel care a poruncit ridicarea coloanelor împodobite cu lei în vârf!

Traducerea inscripţiilor a mai întârziat o vreme, căci atât Ashoka, regele, cât şi buddhismul erau necunoscute arheologilor şi istoricilor britanici. Despre Buddha auziseră europenii, desigur, dar el era perceput ca fiind mai mult liderul local al unei secte cu răspândire limitată şi nu drept fondator de religie, aşa cum era de fapt. Când s-a înţeles totuşi importanţa buddhismului în viaţa spirituală a locuitorilor Asiei, s-a crezut că această nouă religie a fost anihilată în India, odată cu invazia arabă, din anii deceniului 1000, de după Hristos. Teoria a persistat multă vreme în manualele de istorie europene.
În realitate, în momentul cuceririi Indiei de către arabi, buddhismul se afla deja în regres. Fapt datorat în primul rând unei ofensive hinduse împotriva reformelor religioase. În alte state, precum Tibet, Nepal, Ceylon sau Burma, buddhismul era izolat. Decăderea s-a produs treptat şi pe neobservate. Lovitura decisivă a constituit-o arderea bibliotecii din Nalanda, în anii 1193-94, provocată de musulmanii care au atacat Biharul.

Regatul Bihar şi-a luat numele de la „vihara”, mănăstire buddhistă, lucru ce dovedeşte că regiunea era cândva o redută a noii învăţături. Mănăstirea Mahavira din Nalanda era cel mai vestit centru de studiu al ei. Mergeau acolo tinerii cei mai dotaţi care doreau să se familiarizeze cu textele sfinte. Bibliotecile ei – trei la număr – adăposteau cele mai valoroase scrieri cu învăţături şi texte savante. Acest fapt însă nu a impresionat-o pe căpetenia musulmană care a dat ordin ca biblioteca să fie cercetată pentru a se vedea dacă se afla acolo şi un exemplar al Koranului. Aşa ceva nu exista, drept pentru care uriaşul lăcaş de cultură fu dat pradă flăcărilor. Odată cu distrugerea lui au fost arse şi valoroasele manuscrise în care se afla adunată întreaga zestre istorică a buddhismului. Se spune că fumul acelei „arderi de tot” a dăinuit pe cerul de deasupra locului timp de câteva luni.

Pe la mijlocul veacului al XVII-lea, cercetătorii au ajuns să asimileze sanscrita, limba în care erau redactate toate cărţile sfinte ale Indiei. Odată cu sosirea în Bengal a lui William Jones, un geniu în materie de cunoaştere a limbilor „moarte”, a fost inaugurată o epocă fulminantă de studii istorice şi lingvistice. Savanţii au reconstituit istoria originilor limbii şi culturii hinduse şi în acest fel a fost descifrat şi misterul inscripţiilor de pe coloanele cu lei. „Autorul” lor, regele Ashoka, crease acolo, pe vremuri, un stat al bunăstării, întemeiat pe învăţătura buddhistă. Sunt multe de povestit despre acea epocă înfloritoare, unică în felul ei în istoria lumii. (Un episod dintr-un serial istoric, transmis pe canalul Discovery, a dezvăluit câte ceva din acea epocă măreaţă.) Regele a răspândit preceptele buddhiste nu doar în regatul său, ci şi în ţările învecinate, întinzându-se până în Egipt.

Şi acum revin la inscripţiile de pe coloane. Ele mărturiseau tocmai acea învăţătură (dharma): predicau adică valori paşnice, precum toleranţa şi libertatea religioasă, proclamate (dacă nu şi promovate) şi în zilele noastre.

Arderea bibliotecii din Mahavira, precum şi alte dezastre similare, petrecute de-a lungul timpului, au aruncat o „cortină de fier”, s-ar putea spune, peste o lume căreia timp de secole i s-a negat dreptul la recunoaştere şi deci la existenţă. Numai setea de cunoaştere a urmaşilor a făcut ca ea să reânvie în conştiinţa locuitorilor planetei, şi prin ea, chiar sufletul nostru să aibă acces la un instrumentar atât de necesar întru stăvilirea barbariei aflată mereu în ofensivă.

Ca încheiere, mi-aş permite o reflecţie personală, pricinuită de o întrebare referitoare la felinele puse să vegheze stâlpii lui Ashoka: oare de ce a fost aleasă făptura leului şi nu cea a tigrului, cu care a fost confundat, animal mult mai răspândit pe subcontinentul indian? Poate pentru că trăsăturile lui sunt mai în concordanţă cu învăţătura buddhistă decât agresivitatea tigrului. Leul nu atacă fără rost, nu se prăpădeşte cu firea, nu-şi cosumă energia în mod inutil (de procurarea hranei, îngrijirea puilor etc se ocupă leoaicele). El doar este! Menirea leului e pur şi simplu aceea de a fi în mijlocul celorlalţi. Simpla lui prezenţă e suficientă pentru ca o anumită stare de fapt să se înstăpânească, pentru ca un anumit adevăr să se impună.

Postat de Daniel Onaca