Çanakkale geçilmez-Prin Çanakkale nu se trece- 100 de ani de istorie

Pe 18 martie, Turcia aniversează un memorabil eveniment istoric, adânc sădit în conștiința națională. S-au așternut anii, unul după altul, până la 100. Istoria nemiloasă pășește peste întâmplările vieții, peste evenimete memorabile, dureroase. Pe vechea așezare a cetății Troia, unde acum se află orașul turcesc Çanakkale, cunoscut de europeni sub numele de Dardanele, s-a dus una din cele mai sângeroase bătălii ale secolului trecut. Imperiul otomat era slăbit și se bucura de o proastă reputație, la acea vreme, fiind considerat de occidentali, sick man of Europe. În 1908, un grup de tineri ofițeri, făcând parte dintr-o grupare politică, Tinerii turci, reinstalează puterea în Constantinopole și îl instalează pe Mehmed V ca sultan. Noul regim, implementează un program care reformează și modernizează vechiul sistem politic și economic, redefinind cosmetizarea rasială a imperiului. Unul dintre simpatizanții acestor reforme a fost Germania, care începuse să facă semnificative investiții, în special în domeniul înzestrării armatei turce și a instruirii ofițerilor, lucru neagreeat de Marea Britanie. Mai târziu, în 1914, Germania încheie cu Turcia o alianță secretă care asigura celei din urmă protecția în fața Rusiei dar acest pact nu îi va ajuta pe turci ci îi va lăsa singuri în fața atacului ce va urma. In noiembrie, aceași an, ministrul francez de Justiție, Aristide Briants, vine cu propunerea ca aliații, să atace Dardanelele, ceea ce ar fi permis controlul flotei Rusiei. Propunerea nu îi este susținută însă în 17 februarie, 1915, primul Lord Al Amiralității Britanice, Winston Churchil, pe baza unor informații false, cum că turcii ar fi slăbiți, propune atacul naval.
După pregătiri intense, pe 18 martie 1915, aliații, deschid ofensiva, cu o grea bătălie, pentru ocuparea orașului Canakkale. Cu 18 nave de luptă, distrugătoare și crucișătoare. Pierderile sunt mari și otomanii nu sunt atât de slabi pe cum aliații au fost informați. Aproape un an durează asediul până când forțele aliate au acceptat că nu pot câștiga și s-au retras.

	Dead	Wounded	Missing & Prisoners	Total
Ottoman Empire[5]	56,643	107,007	11,178	174,828
United Kingdom[227]	34,072	78,520	7,654	120,246
France[228]	9,798	17,371	–	27,169
Australia[229]	8,709	19,441	–	28,150
New Zealand[229]	2,721	4,752	–	7,473
British India[229]	1,358	3,421	–	4,779
Newfoundland[229]	49	93	–	142
Total Allies[227][229][228]	56,707	123,598	7,654	187,959

Istoria ne prezinta campania aceasta, din Galliopoli, drept fără câștigători. Pierderile au fost imense, de ambele părți, aproape egale. Turcii, care s-au apărat singuri, au pierdut cam tot atâți oameni cât Franța, Italia, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă la un loc. Turcii și-au apărat cu un eroism exemplar țara. În această bătălie s-a remarcat generalul Mustafa Kemal, cel care peste cațiva ani va deveni președintele reformator al Turciei, denumit Atatürk – părintele turcilor- nume pe care nimeni de acum înainte nu avea voie să îl poarte. Valorile sale sunt cele care vor pune baza Turciei moderne. Figura sa legendară, de bărbat de stat, s-a bucurat de o simpatie și recunoaștere în rândul națiunii dar și în mediile internaționale, fiind propus pentru Premiul Nobel pentru Pace. Una dintre legendele care îl plasează în aceasta zonă încarcată de istorie, unde turcii au spus ”Çanakkale geçilmez”- ” de Çanakkale nu se trece”. O frază care e celebră de atunci.
Un tânăr soldat, speriat de forța atacului, disperat de pierderile de pe front, încerca să se retragă, să abandoneze. Atatürk l-a întâlnit și l-a întrebat.
– Ce faci, frate? Unde te duci?
– Fug! Nu mai putem câștiga! Totul este pierdut!
– Frate,- i-a spus generalul cu blândețe- nu ți-am cerut să câștigi. Ți-am cerut să lupți și să mori pentru țara ta. Du-te înapoi și fă-ți datoria până la capăt!
Se știe că turcii, compuneau câte un marș, pentru fiecare bătăile la care participau, un cântec militar de încurajare dar și de slăvire a memoriei celor care deveneau eroi, care își pierdeau viața, departe de casă, de țară. Bătălia de la Çanakkale are și ea unul. Pornind de la tema lui s-au compus numeroase balade. Çanakkale içinde, o să o găsiți în numeroase variante, în care evocă glorioasele fapte de arme.

Mehterâni- o orchestră militară cu origini vechi, otomane

Mehterân, un termen provenit în limba turcă din persană, definește cea mai veche formă de orchestră militară din lume. Primii instrumentaliști sunt menționați în jurul secolului VIII însă despre o adevărată orchestră se poate vorbi ceva mai târziu, după 1200. Se crede că o orchestră de mehterâni a fost trimisă de Osman I, drept dar, lui Seljuk Sultan Alaeddin Keykubad III împreună cu o scrisoare de salut, în cinstea statului nou format. De atunci, în fiecare zi, după rugăciunea de la ora cinci, mehteranii cântă despre regulile otomane. Prin secolul XVI, noțiunea de orchestră care mărșăluiește începe să fie împrumutată, din Imperiul Otoman, de către europeni. Între 1826-1911, mehterânii cunosc o perioadă de declin, însă odată cu destrămarea Imperiului Otoman este revitalizată iar începând cu 1953 devine parte integrantă a Forțelor Armate Turce. Influența muzicii acestui tip de orchestră militară se regăsește în creația unor compozitori europeni clasici, celebri, ca Hayden ori Mozart.
Instrumentele clasice ale unui mehterân: kös– un fel de timpan uriaș, nakare– tobă mică, davul– o tobă bass, zil– țambal, kaba zurna, boru– un fel de trompetă, cevgen– un băț de care sunt suspendați clopoței, un element decorativ cu o lună în creștere, ciucuri din cozi de cal ori mătase. Costumele purtate de mehterâni sunt într-o varietate de stiluri și culori, frumos ornamentate cu broderii de mătase, purtând în croială și design, elemente specific otomane. În mod obișnuit, orchestra este așezată în formă de semilună. Reprezentația începe când sergentul cel mai tânăr, face un pas înainte și spune: ” Atenție, Mehterbași Aga! Este timpul să ne bucurăm și să ne distrăm!” Atunci, șeful formației, Mehterbași Aga lansează îndemnul: ” Haydi Ya Allah!” ”Haideți, cu Allah înainte!”
Mehterânii sunt foarte iubiți în Turcia și au deseori reprezentații, în Istanbul și peste granițe. În alte vremuri, mehterânii însoțeau trupele de soldați în campaniile militare, încurajându-i în lupte ori fixând cadența în timpul expedițiilor. Fiecare bătălie avea marșul ei. La fel și fiecare sultan, avea marșul lui. Acum, interpretararea orchestrei povestește despre faptele de arme și de eroism ale strămoșilor, pagini de aur ori de sânge din istoria unui fost mare imperiu.

 

Ebru sanati- artă și spiritualitate turcească

Frumusețea spiritualității turcești este închisă într-un cuvânt care nu are traducere în limba română. Ebru. El defineste frumusețea umană naturală, fără ca măcar ”posesorul” să realizeze asta. Aș spune cam așa:” era atat de frumos, frumoasă, fără ca, măcar, să realizeze asta”. Ebru este o persoană amuzantă, care te atrage cu prezența ei, ca un magnet, tocmai prin naturalețea gesturilor, uneori copilaroase, prin armonia care se creează în jurul ei. Ebru, este cel care-și iubește prietenii fiind alături de ei, chiar cu prețul vieții. Dacă o persoană ebru a intrat in viața ta, să o prețuiești pentru că ești cu adevărat norocos și e cel mai minunat lucru care ți se putea întâmpla. Dacă i-ai greșit atât de rău încât ea a plecat, oricâte sacrificii vei face să o aduci înapoi, nu se va mai întoarce vreodată iar regretul te va urmări de atunci înainte. O persoană ebru este sufletul unei petreceri, strălucind, făcându-i pe cei din jur să se apropie cu bucurie și admirație, cu dorința de a sta in preajma ei, de a face parte dintre apropiații săi. ”Cât de Ebru ești!” ar putea exclama unii.
Am găsit un text care mi-a dat o explicație pentru acest cuvant. Ebru. Așa sunt turcii, prietenoși, spontani, deschiși fața de prieteni, devotați, uniți. Dar dacă se întâmplă însă să îi superi, nu te vor ierta și nu se vor mai întoarce spre tine vreodată.
Ebru este o artă. Arta simpla a existenței. A fi. Pur și simplu!
Ebru sanati, arta picturii pe apă realizată într-o tehnică specific turcească. Intr-o tavă cu apă amestecată cu o substanță ce îi dă o slabă vâscozitate, se stropesc ori picură vopselele. Desenul trebuie făcut cu precizie, el neputând fi reparat. Cu bețișoare subțiri se realizează desenele, care sunt unicate, datorită procedeului. Când imaginea este gata, se așează deasupra coala de hârtie pe care se transferă picture. O artă veche, un procedeu relativ simplu in care este redată frumusețea. Asta este Ebru sanati.

Norii

Aceasta este o pvestire după o nuvelă arabă, Norii, scrisă în 1966 de către un nuvelist algerian, Abu Al-Id Dodo, profesor de literatură arabă la Facultatea de litere din Alger. Face parte dintr-un volum numit, Lacul măslinilor. Deși povestea are loc într-un spațiu departe de lumea noastră, europeană, și se petrece în urmă cu cincizeci de ani, mi s-a părut a fi o expresie vie a celor care, pornesc în căutarea paradisului, la oraș ori în altă țară, convinși că acolo e mai bine. Abia ajunși acolo, văd ce formă și culoare vineție are acesta și realizează că, tot mai bine e în țara ta și în satul tău.

Povestea are și o dedicație, lui Decenu, care aborda într-o postare pe blogul său, problematica mutării țăranilor la oraș și întoarcerea unora, acasă, la munca pamântului și a traiul simplu.

Hasan stă pe scăunelul său, cu ochii negri, arzători, tiviți cu cearcăne privind în gol printre trecători, fără să îi audă. Căruciorul său cu legume și fructe e așezat la o întretăiere de drumuri dar oamenii nu cumpără mereu și de multe ori, trebuie să mănânce fructele, ca să nu le arunce. “Sărăcia nu vinde și nu cumpără” gândește el. Ziua de azi e la fel de tristă, ca și ziua aceea.
Era o dimineață înnorată, ca aceasta, și în coliba din satul său îndepărtat, sărăcia și lipsurile puseseră stăpânire de multă vreme. I se făcuse rușine să stea între ai săi, să îi audă plângându-se de foame și lipsuri iar el să nu poată pune nimic pe masă. Copiii se agățaseră de picioarele și de pieptul lui. Hotărârea de a-și căuta de lucru, dincolo de granițele satului, venise tot într-o zi disperată. Ea era singura care dădea speranță nevestei sale însărcinate și celor patru copii nici unul mai mare de 8 ani..
-Tată, pleci la oraș! Îmi cumperi un batic?
– Mie îmi trimiți o minge? scânci băiețelul de cinci ani.
– Ce bine, spuse Ayshe! O sa ne trimiți jucării și mamei bani, o să fim sătui și fericiți.
Barbatul îi privi cu duioșie, speriat de speranța pe care o sădise brusc, în ei.
– O să vă trimit.
În dimineața următoare, cu un sac peticit și ceva merinde, o porni la drum. Urcat în mașina ce îl ducea la oraș, se gândi cu o strângere de inimă că pleacă pentru prima dată, dincolo de granițele satului, lăsând-și aici inima, cu soția și copiii. Era însă, în drum spre paradis, după cum numeau toți orașul, toți cei care fuseseră deja, gustaseră din minunățiile lui și se plimbaseră prin parcuri. Spre seară, mașina se apropie de oraș. De departe se zăreau luminile lui feerice și trăia un          sentiment indescriptibil. I se părea că acele lumini sunt undeva sus, suspendate, între cer și pământ, strălucitoare, ținute de niște măini nevăzute. Acesta era chiar paradisul! Îi părea rău că nu venise mai demult și avea sentimentul că viața lui ar fi fost alta și nu ar fi trebui să sufere atât. Mașina îl lasă, împreună cu alți săteni la o cafenea. Nu avea bani să îi platească șoferului dar se înțelese cu el că îi va plăti din primii bani câștigați. Uitase de norii din sat. Acolo dădu peste clienți, necunoscuți, care nu purtau deloc urmele paradisului. Unii nici măcar nu-și schimbaseră veșmintele de la țară. I s-a spus că poate înopta la cafenea. Se uită roată și nu înțelegea unde ar putea dormi. După ce plecară clienții pricepu. Cu alții ca el, a dormit pe unde putut, pe canapele, unii dormeau chiar pe jos, alții pe mese, pe scaune. Cel puțin nu era sub cerul liber. A adormit târziu, cu gândul la divanul de acasă, la soție și la copii, tresărind la fiecare scârțâit.
Dimineața a pornit să își caute de lucru. Câteva zile nu a găsit nimic apoi a acceptat să vândă țigari, ilegal. Din primii banuți a trimis ceva acasă, soției, să aibă cu ce hrăni copiii. Norocul nu a ținut mult timp cu el și a fost prins de un polițist care i-a confiscat marfa. A privit cu neputinta cum își îndesa ăn buzunare pachetele de țigări. S-a îndreptat amenințator spre Hasan și l-a gonit. Mai tarziu, și-a cumpărat cu cărucior de la un sătean, ce intenționa să se retragă. I-a dat aproape toate economiile și bărbatul, fericit, a trimis toți banii acasă iar în acea noapte s-a stins. Nimeni nu știa de ce. Poate că luase ceva. Ori poate de tristețe. Parcă programase asta din timp.
Hasan umplu căruciorul cu legume și fructe și începu să străbată străzile ca să le vândă. Viața lui devenise o zi lungă. Nu mai știa de când e aici. I s-a născut și al cincelea copil iar el nu l-a văzut încă. Nu se îmbogățise, trăia greu și abia putea să trimită câțiva bănuți, din când în când.
De la o vreme începu să umble vorba că dintre consăteni, mulți se întorc înapoi în sat. Cafeneaua devenise punctul de plecare al celor care părăseau paradisul și se întorceau la sat. Îi privea pe cei care erau măcinați de disperare că nu își găsiseră de lucru. Vreo doi și-au luat singuri zilele pentru a nu se întoarce acasă mai săraci decât veniseră. Era deprimat dar nu se gândea să abandoneze. Copiii lui depindeau însă de el. Când era în sat, orașul, cu luminile și bogățiile lui, i se părea a fi paradisul. S-ar fi întors și el dar nu putea. Primea doar scrisorile soției la cafenea și ele îi mai încălzeau sufletul. Acum, paradisul e satul în care și-a lăsat inima și copiii.
Dar mereu, peste tot sunt nori. Norii aceia, din care arar iese soarele. Tot pe ei se cațără grijile și suferințele lui și ale altora, așteptând niște vremuri mai prietenoase.

Sursa foto aici: 

Dansul dervișilor rotitori

Este atâta extaz în pe chipurile dervișilor, în timp ce se rotesc în dansul lor.
Dansul impresionează dar este greu de înțeles, de către cei care nu știu sensul învățăturilor lui Mevlana. Sensul de dans, deschide poarta către o nouă lume, spre noi adevăruri. Hai să deschidem această poartă împreună!

Este ceva ascuns, sublim, în inima fiecărei ființe umane. Acest secret se conectează cu tot ceea ce există în viața noastră. Nu ne este dat tuturor însă el poate fi atins doar cu forțe proprii, cu eforturi, cu gânduri și intenții bune. Filosoful turc Junus Emre spunea foarte frumos:” Există un Eu în mine și eu mă aflu acolo.” Misticii indieni numesc acest mister ”atma” și se află la baza principalelor religii: islamism, creștinism, judaism, sufism. Se presupune că știm lucrurile care ne sunt cunoscute. Dar cum poți oare să descrii ceva necunoscut, cum este acest mister, cu cuvintele care definesc lucruri, emotii, fapte cunoscute?
Mevlana a ales dansul, poezia și muzica să descrie necunoscutul din interiorul său, ceea ce era de nedescris. Mevlana, a primit prima educație, în spiritul misticii sufiste, de la tatăl său. După moartea lui, a continuat să învețe cu discipolii acestuia. El credea că, ființa umană nu este creeată să fie completă. În adâncul ei sălășluiește un foc viu. Iubirea e acest foc și abia când aceasta a ars tot ce trebuia de ars, omul devine complet, ființa minunată în care se oglindește Dumnezeu. Arderea aceasta umanizează, e necesară. Cum ar putea vorbi despre iubire cineva care nu a ars vreodată în flăcările dragostei? Când focul acesta a ars tot ce trebuia în interior, Jalal ad-Din Muhammad Rumi, a devenit Mevlana, omul care a primit o formă de respect superioară. Ce înseamnă să fii Omul Complet? Cu siguranță nu e suficient doar să fii bun, etic, moral, generos, iubitor și în competiție cu tine însuți. Când ai doar aceste calități ești marcat de Ego-ul propriu, care nu poate vedea dincolo de interesele proprii, urgente. A fi Omul Perfect înseamnă să renunți la propriile obiceiuri, negative și pozitive. Acest proces începe din adâncul ființei, cu strălucirea propriei inimi până în cea mai ascunsă celulă. Acea lumină face corpul să devină transparent, îl face să radieze și să devină orice pe lumea aceasta. Ne putem gândi la corpul omenesc, ca la un sâmbure de caisă. Dacă îl spargi, între coajă și miez, nu e nimic. E un gol. Nimicul acela e esența a tot. Dintr-un astfel de nimic s-a născut universul. Aceasta situație, pentru care nu exista legi și reguli cunoscute, se numește în sufism, destin personal.
Focul interior, cel care desăvârșește ființa umană, se numește în religia islamică, ”Lumina lui Mohamed” care este de fapt lumina tuturor profeților din toate timpurile. Este lumina omului perfect. Această lumină este formată din legi pe care nici măcar nu ni le putem imagina, este lumina vieții, prezentă în tot ce e viu.
Când Dumnezeu vrea ceva, El spune:”Fie!” și se îndeplinește. Cu această comandă a început creearea Universului. Doar omul a fost creat după forma și asemănarea sa. Așa că i-a dat omului ceva ce nu face parte din acest univers material, i-a dat omului, structura spirituală, suflet din sufletul său. Conform sufismului, acest spirit formează unicitatea fiecărei persoane. Așadar partea spirtuală, cea care nu aparține acestei lumi, vine dintr-o lume a îngerilor. Spiritul își caută mereu drumul spre casă, spre locul din care a pornit. Sunetul flautului din trestie, instrumentul muzical care acompaniază acel dans ritual al dervișilor rotitori, are un sunet trist ca și plânsetul spiritului care își caută drumul spre casă. Ființa umană, puternic ancorată în lumea materială, face spiritul să plângă și să sufere. Și cum să nu plângă? Această separare îl face să caute calea spre un loc în care să radieze, un loc al dragostei și a uitării. Flautul e un simbol al spiritului și al separării acestuia. Flautul, o tulpină de stuf , e gol pe dinăuntru dar el prinde viață și vibrează sub buzele flautistului scoțând tonuri perfecte. Sunetul său e sfâșietor ca și plânsetul sufletului captiv în trupul omenesc. Dumnezeu a creeat totul pe lumea aceasta însă doar unei singure ființe vii, omului, i-a dat o parte din sufletul, din spiritul său, la însuflețit cu suflarea lui divină, așa ca și cântărețul, a cărui respirație ce intră în flautul de stuf, face o simplă tijă să prindă viață. Fără suflarea aceea, corpul omenesc ar fi o simplă coajă. Dansul rotit al călugărilor sufiști simbolizează creearea universului și deschide poarta spre o nouă lume, deschide poarta spre Lumina lui Mohamed, acea reflexie a spiritului divin, la care doar profeții pot avea acces. A te ruga profeților, înseamnă a te ruga lui Dumnezeu. Dansul începe cu o rugăciune către Profetul Mohamed. Bătăile de tobă, acel ritm, simbolizează cuvântul ”Fie!” , cuvântul creației. La începutul ceremoniei, dervișii îngenunchează, cu palmele și fruntea lipite de pământ, arătând dorința lor de a deveni Omul Perfect și a îndeplini porunca ”Fie!”. Părinții spirituali sunt ghizii perfecți, pentru cei care vor să caute adevărul. Călugării se ridică și se privesc în ochi, doi câte doi, simbolizând oglindirea lui Dumnezeu, ce există în fiecare ființa umană. Își pun brațele încrucișate pe piept, bătându-se usor, pe umeri, ca dovadă că vor să urmeze toate etapele necesare pentru a deveni ghizi. Dansul în cerc are semnificații subtile. Simbolistica liniei drepte, a diametrului cercului, e dată de lumina spiritului. Jumătatea stângă a cercului reprezintă lumea invizibilă, traiectoria luminii divine iar cea dreaptă este lumea vizibilă, traiectoria ființei umane prin lumea materială până când spiritul se întoarce la divinitate. Dansul le dă voie să treacă dintr-o lume în alta. În prima parte, călugării, înfășurați în mantiile negre, reprezintând grijile de fiecare zi își țin mâinile încrucișate, simbolizând prima litera a alfabetului arab și numele lui Dumnezeu. Pălăria conică reprezintă mormântul Ego-ului. ”Dumnezeu e peste tot și în toate, în toate direcțiile. Nu păstrăm nimic pentru noi. Nu este nici zi și nici noapte în ziua noastră, pentru că soarele nostru e viu.” Își leapădă veșmântul negru, Egoul, și încep să se rotească. Dansul are trei etape, reprezentând trei pași pe scara evoluției către omul complet.

Primul pas îl reprezintă Cunoașterea. E nevoie de știință pentru a înțelege această lume. Fără ea omul este în întuneric. ”Nu există cunoaștere fără Dumnezeu… Tot ceea ce cauți e în tine. ” spune Mevlana. Îți deschizi inima și sufletul și lași deoparte orice emoție, frică, bucurie, durere. Lași focul interior să ardă și să te purifice.
Următorul e Pasul Esenței, dualismul Om- Dmnezeu. ”Vino la sensurile tale. Sufletul e esența emoțiilor.” Omul trebuie să rămână în transă și e nevoie de să aibă în apropiere un părinte spiritual pentru a-l ghida să nu se departeze de drumul său.
Al treilea pas, e Pasul sfințeniei, când omul devine el însuși, iubirea îi umple fiecare particulă a corpului și începe să reflecte voința lui Dumnezeu, înainte de formarea Universului.
Ființa umană, creată din lut, trebui arsă de focul viu pentru a deveni ființa lui Dumnezeu. Cea mai grea lupta este cu sine însuși. Toate emoțiile și reacțiile din lumea materială îi estompează reflexia divină, ca o mână de colb ori de pământ presărată peste suprafața unei oglinzi. Purificarea ajută să se curețe această oglindă a sufletului.
”Omul nu e decât un flaut prin care trece respirația lui Dumnezeu.”
”Dumnezeu e peste tot și în toate, în toate direcțiile. Nu păstrăm nimic pentru noi. Nu este nici zi și nici noapte în ziua noastră, pentru că soarele nostru e viu.”
La finalul dansului, dervișii se apropie cu mâinile încrucișate pe umeri, în semn de solidaritate și se înclină spre interior, spre centru de unde vine lumina lui Mevlana.
Finalul îl reprezintă expresia omului complet, matur, care se întoarce către semenii săi pentru a le oferi din lumina cunoașterii, pe care a primit-o, fiind alături de ei, chiar și atunci când ei greșesc.
”Fața lui Dumnezeu este în orice direcție ne-am întoarce. ”
Mevlana credea că moartea nu e un motiv de tristețe ci unul de bucurie. Ea înseamnă eliberarea spiritului care se întoarce la divinitatea din care a fost desprins. El numește moartea ”nunta”. Din acest motiv, în fiecare an, în Konya, timp de zece zile, din 10 până în 17 decembrie, aniversarea morții lui Mevlana este prilej de sărbătoare.
”Când o să găsești iubirea, o să înțelegi totul. ”
” Făcând ce alții mi-au spus, am fost orb.Mergând către cei care m-au chemat am fost pierdut. Apoi am ignorat totul , am abandonat lumea și pe mine de asemenea. Așa am întâlnit totul și pe mine însumi.”
” In afara iubirii, a lui Dumnezeu, nimic nu durează pentru totdeauna.”

Hasan Kale- măreția artei atomului

Dumnezeu i-a dat ființei umane un suflet. Omul a căutat să exprime în fel și chip scânteierea aceea de divinitate iar frumusețea sufletului a fost prinsă într-un cuvânt. ARTA. Sufletul meu scrie, sufletul tău cânta, sufletul lui dansează, sufletul altora se joacă prinzând forma în carnea unei pietre sculptate. Sufletul lui Hasan Kale iubește culoarea și pictează minunat, inspirat de vraja Levantului și a orașului în care locuiește, Istanbul. Cum pictează? Poate inspirat de poveștile orientale, când secretele se scriau cu ”acul pe dinlăuntrul ochiului”. Sigur, e o metaforă, pe care v-o amintiți din cele 1001 de nopți. Hasan Kale, un pictor născut în 1959, originar din Bursa, pictează luându-se la întrecere cu materia și cu atomii. Un portret pe un bob de orez ori o sămânță de ardei, un peisaj pe o boabă de cafea ori un sâmbure de dovleac, dantelarii pictate și decupate în aripile unor fluturi sau insecte. Vă invit să vedeți ce provocări acceptă artistul, si cât de măreață poate fi arta chiar si atunci când, pentru a o observa trebuie să o așezăm sub lupă.

Mevlana Rumi- înțelepciune și iubire

”M-am uitat în biserici, temple, moschee dar l-am găsit pe Dumnezeu în sufletul meu.”
Konya e ținutul magic din inima Anatoliei, în care mai arde focul iubirii sacre, a înțeleptului Jalal ad-Din Muhammad Rumi, cunoscut în lumea occidentală drept Mevlana sau Rumi. Au trecut anul acesta, 740 de ani de când el s-a întors la spiritul divin care l-a trimis pe aceasta lume ori a fost doar zbaterea unei clipe? ” Nu am venit aici prin voința mea și nu am să plec când vreau eu. Cine m-a adus, mă va duce acasă”. Între 7 și 17 decembrie, în fiecare an, la mormântul din Mausoleul Mevlana au loc ceremonii de celebrare a acestui moment, iar în noaptea de 17 decembrie, este celebrată ”Noaptea nunții”. La sufiști, moartea nu e suferință, ci eliberarea spiritului pentru a se întoarce la esența divină din care a fost desprins.
”Cu inima poți atinge cerul!”
Pe 30 septembrie 1207 se năștea într-o mică localitate de pe teritoriul Afghanistanului de azi, pe atunci Persia, Wakhsh, cel care avea să devină mai târziu, marele poet, filozof, teolog, jurist Mevlana Rumi. Perioada 1215-1220, este cunoscută pentru invazia mongolilor in acea zonă, iar pentru a se feri din calea lor, întreaga familie și un grup de discipoli ai tatălui său – și el un reputat filozof sufi, teolog și jurist- se mută mai la vest, stabilindu-se în Konya. În călătoria spre Konya, Rumi îl întâlnește pe unul dintre cei mai faimoși poeți ai Orientului, Attar din Nishapur, a cărui influență îl va urmări de-a lungul vieții. În 1240, tatăl său se stinge din viață iar Rumi practică, timp de 9 ani, sufismul, împreună cu discipolii săi. Călătorește la Damasc și rămâne aici timp de patru ani să își desăvârșească studiile de drept.
Revine în Konya, și se dedică, printre altele, unei minunate activități literare. Era renumit pentru gazelurile pe care le creea în mod spontan și a fost rugat să scrie. Așa a început să scrie capodopera Masvani, lucrare conținută în șase volume.
În 1273, Rumi moare și este așezat în mormântul verde din Mausoleul finanțat de regina Georgiei, Gürcü Hatun în semn de prețuire și prietenie.
Epitaful de la căpătâiul său este un mesaj, ce trece dincolo de vremuri.
” Când voi muri, să nu mă căutați în mormânt, ci în inima voastră!”
Funeraliile lui Rumi au fost impresionante. Oameni de toate religiile și de toate clasele sociale au venit să onoreze plecarea dintre ei unuia dintre cei mai iubiți pământeni.
”Toate religiile vorbesc despre iubire, dar iubirea nu are nici o religie!”– spunea el referindu-se la iubirea pentru divin. Rumi a iubit oamenii, nu pentru prezența lor în lumea fizică neapărat ci pentru scânteia de divinitate, pe care o vedea în fiecare, deopotrivă.
”Doamne, nu știi cât de mult m-am zbătut să îți aduc o ofrandă dar oricât am căutat, nimic nu mi s-a părut potrivit. Ce rost are să îi duc aur, unei mine de aur, oceanului apă sau Orientului mirodenii? Nu are nici un rost să îți ofer inima și sufletul pentru că le ai deja așa că ți-am adus o oglindă, în care să te privești și să îți amintești de mine!”

Stăpânul inelelor- magia unei povești adevărate

Magia aurului, acel metal prețios care a vrăjit ochii privitorului și a schimbat cursul multor vieți, care a fost râvnit de femei și bărbați deopotrivă, plutește deasupra orientului. Aurul este monedă de schimb și dar de suflet, este emoție, dorință, luptă și ură, drum spre vârfuri ori spre prăpastii, simbol al puterii și poziției sociale. Aurul este o forța care conduce prin timp, e un element care nu poate lipsi din construcția unei lumi. Lumea orientala e plina de povești minunate despre el, altele sângeroase. Eu am să vă aduc azi o poveste despre viață și arta, despre magie și destin, cu Stapanul inelelor.
Deși pare o poveste fantastică ea e cât se poate de reală. Stăpânul inelelor, Sevan Bıçakçı s-a nascut in 1965 în Fatih, un district al Istanbulului. Mândru de descendența sa armenească, Sevan poartă numele unui minunat lac din Armenia. Tatal său, un artist al expresiei, actor de profesie i-a insuflat dragostea pentru artă însă l-a orientat spre lucrurile practice, voind poate să îi ofere fiului său o siguranță a vieții mai mare decat și-o putea permite el. Dealtfel, turcii sunt oameni cu inclinații practice și cu imaginație puternică, deopotrivă. Așa că, la vârsta de 12 ani, Sevan ajunge în atelierul lui Hovsep Catak din Marele Bazar din Istanbul, ca ucenic și începe să învețe despre tainele meseriei de bijutier. Patru ani mai târziu, maestru său moare. Tânărul Sevan deprinsese deja o parte din tainele acestei meserii și din cele ale afacerii cu bijuterii astfel că, în scurt timp își deschide un atelier în care lucrează pentru marile manufacturi ca și designer de bijuterii, pe cont propriu, freelancer.
Pentru prima sa colecție a muncit mai bine de un an, înainte de lansare. Minunatele sale bijuterii sunt create în stil otoman și bizantin. Modelele sunt masive, somptuoase, impresionante iar designul lor este unic. Oricând poți recunoaște de departe un inel marca Sevan Bıçakçı, într-o expoziție. Piesele lui au denumiri sugestive iar prețul e pe măsura frumuseții, începând de la 12.000 de dolari, până la 40.000 au chiar mai mult. În magazinul său din Marele Bazar, bijuteriile sale încântă ochiul privitorului însă nu sunt accesibile tuturor. Ele sunt vândute imediat și pot fi găsite în colecții private din întreaga lume sau remarcate în ținuta unor celebrități. Cand privești o creație Sevan Bıçakçı , ai în față o minunată poveste orientală, compusă cu o neasemuită artă, din materiale din cele mai neașteptate, ce include pietrele și metale prețioase ori semiprețioase, unele foarte rare, prinse în montura unui inel, cu diferite procedee tehnice, sculptură, pictură, mozaic, caligrafie otomană. Enigmatice și suprinzătoare inelele Sevan Bıçakçı devin ”cutii” fermecate care ascund în ele imaginea unor moschei, minarete, flori, fluturi, animale. Contemplând un astfel de exemplar îți trece prin minte un singur gand:”il vreau!” Pentru arta sa unică Sevan a primit trei ani la rând consecutiv premiul Tanzanite Foundation Award pentru cel mai bun designer independent.
Vă invit în continuare să admirati câteva dintre aceste creații care iti taie respiratia.

Această prezentare necesită JavaScript.

Nazım Hikmet- povestea dramatică a marelui poet turc

O pagină specială în marea carte a poeziei turcești o ocupă figura originală, unică a poetului Nazim Hikmet Ran. (1902-1963)

Poetul e expresia unui destin spectaculos. E descendentul al unei familii de vază, tatăl său, Hikmet Bey fiind fiul lui Mehmet Nazim Pașa iar mama sa Celile Hanim era nepoata lui Mehmed Ali Pașa. Bunicul matern, Mustafa Celaleddin Pașa fusese polonez la origine dar s-a convertit la islam. În timpul Imperiului Otoman, în 1869 a publicat o carte manifest, care prezenta pentru prima dată năzuințele și idealurile politice ale națiunii turce, lucrare intitulată ”Turcii vechi și noi”. Un unchi al său, Celaleddin Pașa a fost general în Armata Otomană.
În spiritul acestei familii, se naște la 1902, la Salonic, localitate aparținând pe acea vreme Turciei, Nazim Hikmet Ran. Copilaria este una liniștită. Face școala primară în Goztepe, un cartier al Constantinopolelui iar apoi urmeaza cursurile unei renumite Renumit liceu Galatasaray. Îl găsim mai târziu, proaspăt absolvent al Școlii Otomane de Marină din Heybeliada și se înrolează pentru Primul Razboi Mondial însă se îmbolnăvește grav și nefiind recuperat complet e lasat la vatră. Face o călătorie la Ankara, pentru a se alatura curentului revoluționar și îl cunoaște pe Mustafa Kemal Pașa (Atatük), cu care are câteva întrevederi și la invitația căruia scrie câteva poezii, în cinstea soldaților turci de pretutindeni. I se oferă facilitatea de a se înscrie la universitatea din Bolu însă datorită vederilor sale de stânga, comuniste, neconforme cu spiritul acelor vremuri in Turcia, este neovit să renunțe. În 1922 se încrie la Universitatea Tărilor din Est, de la Moscova. Aici studiază trăind sub influența artistică a lui Vladimir Mayakovki, Vsevolod Meyerhold și marcat de ideologia lui Lenin.
Datorită convingerilor sale politice și a faptului că era un militant activ, poetul este întemnițat în repetate rânduri. Tot dramatismul vieții nu îl va face însă să renunțe la ideile și convingerile sale. Ultima dată e arestat in 1940 iar în 1949 se află încă în arest. Personalități culturale internaționale solicită guvernului turc eliberarea sa, printre care s-au numarat Pablo Picasso și Jean Paul Sartre.
În 1950, Nazim face greva foamei și deși era în stare foarte gravă, i se refuză tratamentul în spital. Protestele sale au stârnit un val de indignare și reacții fărăr precedent. Este eliberat și pleacă din Turcia cu un vapor, trece prin România și se stabilește in Rusia. În 1963 se stinge din viață, departe de țara sa iubită.
Deși persecutat în propria țară de catre regimul politic al vremii, el este unul din cei mai îndăgiți poeți turci iar opera sa reflectă spiritul oamenilor și a locurilor în care a trăit rămânând o flacară vie în conștiința națiunii din care a facut parte.

Stilul sau literar, se distinge prin noile forme pe care le primesc poemele sale, depășind versul sylabic, reinstalând poezia în noi matrițe. Impresionat de tânăr de poeții ruși, adepți ai curentului futurist, după absolvirea facultății se întoarce în Turcia, devenind un carsimatic lider al curentului literar avangardist turc. Poemul său este realizat într-un mod inovativ, producând sugestii vizuale puternice prin armonizarea versului liber, cu sonoritatea limbii turce vorbite.
Datorită neconvenționalismului sau literar a fost de multe ori comparat cu Federico Garcia Lorca ori Pablo Neruda. Personalitatea sa unică a îmbinat sub amprenta unui stil literar de excepție, iconoclasmul și lirismul cu viziunea sa poetica și ideologică.
Multe dintre poeziile sale au fost puse pe muzică iar opera sa a fost tradusă în peste 50 de limbi.
Acestea sunt doar câteva dintre motivele pentru care vă fac recomandarea să ne aplecam azi asupra versurilor care exprima stilul sau inconfundabil a lui Nazim Hikmet.

Uriasul cu ochi albastri

A fost odată ca niciodată
Un uriaș cu ochi albaștri
Indrăgostit de o femeie marunțică,
Ea visa să aibă o căsuță foarte mică
Cu o grădină sub fereastră
Și în grădină mult caprifoi cu florile-n lumină

Dar uriațul, cu mâinile lui de uriaș
Menite să înalțe un întreg oraș
Nu putea construi visul femeii
Adică, o căsuță foarte mică
Cu o graădină sub fereastră
Și în grădina mult caprifoi, cu florile-n lumină
Iar într-o zi, când soarele-a apus
Ea ochilor albaștri le-a spus: „Rămâneți cu bine!”

Căci a venit unul cu avere și stare
Și a dus-o pe femeia maruntică
La visul ei, adică
La o căsuța foarte mică,
Cu o grădină sub fereastră
Și în grădină mult caprifoi cu florile-n lumină

De atunci uriașul e singur pe lume
Singur de tot
Dar și-a dat seama
Că dragostea lui de uriaș
Menită să înalțe un întreg oraș,
Nu ar fi putut încăpea
Intr-o căsuță foarte mică
Cu o grădină sub fereastră,
Și în grădina mult caprifoi cu florile-n lumină
Deci a fost odată ca niciodată
Un uriaș cu ochi albaștri
Indrăgostit de o femeie maruntică,
Femeia….visa.

Saadi- poezii

Postate de Mugur

Pentru că discutam zilele trecute despre frumusețea poeziei persane, am adus aici, două minunate poeme, oferite de Mugur. Poemele acestea, parcă au fost scrise ieri nu acum aproape 1000 de ani. Actualitatea lor străbate secolele și se datorează cunoașterii și înțelegerii firii umane, se vede că neschimbătoare.

Despre resemnare(1)

Un tată își lovise fiul c-o nuia,
îi zise fiul: -„N-am vreo vină. Nu mai da!
~
Când alții mă bătură, de ei m-am plâns la tine.
Dar dacă dai tu însuți, vai, cine-o să m-aline?”

* * *

Despre resemnare (2)

Un vultur unui uliu îi spunea pe-o stâncă:
-„Decât privirea mea nu-i alta mai adâncă”.
~
Răspunse uliul: -„Ce folos de-așa comoară!
Ce vezi pe câmpul unde-a ta privire zboară?”
~
Era-n privirea, care prinse-a se roti,
din naltul ei până-n adâncu-i drum de-o zi.
~
Și vulturul îi zise: -„De vrei să-mi dai crezare,
văd chiar un bob de grâu, căzut din întâmplare.”
~
Cum uliul nu-și mai stăpânea mirarea-adâncă,
porniră-n zbor, în jos, de-acolo, de pe stâncă.
~
Când vulturul atinse bobul cât broboana,
simți cum se-ncleștează-n jurul lui capcana.
~
Subt bobul cel de grâu, râvnit cu tot nesațul,
ursita rea își aruncase-asupră-i lațul.
~
Nu orice scoică naște-o perlă sidefie,
și-arcașul nu oricând s-atingă ținta știe.
~
I-a zis cel uliu: -„Să vezi bobul, ce scofală,
să cazi în cursă el ți-a fost momeală!”