Aripa istoriei și arta asediului

postat de Daniel Onaca

Aripa istoriei și arta asediului

Istoria pe care vreau s-o redau mai jos i-am povestit-o odată frumoasei Nurifer, într-o seară de început de vară, la ceas târziu, îmbibat de miros de mirodenii, ascunși într-o odaie ferită de lume. Au trecut ani buni de atunci, cât despre grozava întâmplare, ea este cu mult mai veche. Tocmai gustasem din șerbetul de vanilie care încununase ospățul vegheat de lumina pâlpâietoare a acelor felinare, semănând cu zveltele turnuri de geamii, când, printre sorbituri de vin dulce, rozaliu, i-am vorbit astfel gazdei mele:

A fost cu multă vreme în urmă! Dacă stau să socotesc veacurile, cred că de atunci au trecut vreo nouăsprezece la număr. Scena întâmplării era un orășel din vechiul regat al Persiei. Într-o bună dimineață, locuitorii Nishapurului s-au trezit că cetatea lor era înconjurată de războinici turci, veniți din ținuturile de la nord. În fruntea acelei hoarde se aflau doi frați: Toghrilbeg și Tchagrigbeg. Tălmăcite, numele lor înseamnă Vulturul și Șoimul. Aceste căpetenii conduceau câteva mici clanuri nomade, abia de curând trecute la adevărata religie a Islamului. Un mesaj ajunse repede în mâinile diriguitorilor orașului. Termenii în care era formulat suna așa: ”Se spune că prin canalele voastre de sub pământ curge apă proaspătă de izvor. Dacă vă veți împotrivi oștenilor noștri, canalele voastre vor căuta către soare iar în locul lor, sub pământ, vor zăcea bărbații femeilor și tații copiilor voștri.” Lăudăroșenii ieftine, au zis unii, din acelea care se aud adesea, când se pornește asediul unei cetăți! Alții însă au socotit că mai înțelept ar fi să capituleze în schimbul promisiunii că viața locuitorilor nu le va fi luată și nici avutul lor (case, grădini, canale) nimicit. Dar cine nu știe, câtă greutate are făgăduința celui ajuns la putere!?

De cum a pătruns în oraș, Șoimul vru să dea drumul ostașilor să-i să jefuiască bazarul. Vulturul însă nu văzu cu blândețe aceasta. Își arătă nemulțumirea fratelui său, amintindu-i și faptul că se aflau exact în perioada Ramadanului. Nu se cădea să jefuiască un oraș musulman chiar atunci! Șoimul se plecă în fața acestui argument, dar oamenilor aflați sub comanda sa nu le-a poruncit să ascundă armele. Hotărârea lui era să aștepte încheierea perioadei de post urmând ca abia mai apoi să înceapă măcelul. Locuitorii orașului au înțeles repede, ce soartă îi așteaptă. O spaimă grozavă a cuprins orașul. Dughenele au fost golite, bărbații s-au ascuns pe unde au știut ei mai bine lăsând femeile și copiii în lacrimi. Cum altfel să se salveze de urgie? Unde să fugă? Cotropitorii patrulau peste tot; în bazarul cel mare, pe străzile din centru ca și pe cele mărginașe. Trupe scăpate din frâu semănau moarte în satele din jur.

În vremea asta, înfruntarea dintre cei doi frați nu s-a domolit. Dimpotrivă. Flacăra gâlcevii se întețise și mai mult! Șoimul răcnea că oamenii lui nu și-au primit solda de câteva luni. Înțelegerea cu ei fusese că orașul, odată luat, să le dea frâu liber.
– Războinicii sunt în pragul răscoalei, spunea el. Abia-i mai pot opri să-și ia răsplata cuvenită!
Vulturul însă vorbea o altă limbă:
– Frate dragă, înțelege că noi ne aflăm abia la începutul cuceririlor noastre. În fața noastră stau înșirate un număr nesfârșit de cetăți. Dacă ne vom deda jafului, scuipând pe fădăduiala noastră, pe viitor, nici un alt oraș ne ne va mai deschide porțile de bună-voie. Nici o garnizoană nu se va mai preda fără luptă.
– Cum să mai cucerim alte cetăți, dacă rămânem fără soldați?, nu se lăsă Șoimul. Dacă nu le dăm răspalta acum ne vor părăsi cu toții. Știi ce!? Eu zic că am pierdut destulă vreme cu lălăiala asta. Fiecare dintre noi are oștenii lui. Eu unul plec să le spun a lor mei să pornească jaful. Dacă tu vrei să-ți ții oamenii tăi de-oparte, n-ai decât!

La asemenea vorbe, Vulturul nu răspunse pe loc. Sufletul său era sfâșiat între două rele. Alegerea nu era ușoară… Deodată se repezi în încăperea alăturată, de unde se întoarse cu un pumnal lucindu-i în mână. Șoimul, văzându-l, își scoase și el hangerul de la cingătoare. Niciunul din slujitorii aflați în preajmă nu știu dacă să sară între cei doi ori nu. Atunci se auzi vocea pacifistului:
– Frate dragă, eu nu te pot sili să-mi dai ascultare. Să știi însă că dacă vei încuviința ca oamenii tăi să se dedea măcelului, în noaptea asta, voi înroși acest hanger cu sângele meu!

Spunând aceste cuvinte, Vulturul întoarse vârful pumnalului spre sine, ținându-l cu amândouă mâinile în dreptul inimii. Șoimul cumpăni o clipă. Pe urmă se apropie de fratele său cu brațele larg deschise. Îmbrățișarea celor doi frați fu lungă iar ușurarea celor de față a fost mare. În acea noapte, soarta orașului Nishapur fu preschimbată, dar locuitorii lui n-au uitat în veac Marea spaimă din timpul Ramadanului.

Aceasta a fost istoria de sânge și moarte pe care i-am depănat-o frumoasei Nurifer, în acea noapte de neuitat, când i-am ținut tovărășie. Spre deosebire de soarta acelor oameni care, din vitregă ce-a fost, s-a făcut bună, soarta mea părea a se fi întors taman pe dos. Din bună, ce fusese la începutul ospățului, acum se arăta a fi calpă și lălâie. Se vedea cât de colo că iubitei mele îi pierise pofta de jocuri ale dragostei. Ce era de făcut? Se ivesc în viața de zi cu zi împrejurări când mintea trebuie să-ți fie la fel de ageră precum cea a căpeteniei turcești din poveste! Dintr-o dată mi-am adus aminte că Nishapur, cetatea ce formase culisele grozavei întâmplări din vremea Ramadanului, era și orașul de baștină a marelui poet, doftor și matematician, Omar Khayyam. Cu precizie matematică, mi-am spus că ceea ce a stricat furtuna istoriei poate lecui adierea poeziei.

Mai sorbind din vinul rămas în cupe, mai lăudând bucatele alese cu grijă, dulceața fructelor de pe tipsii și mireasma florilor din glastre, mai recitându-i frumoasei mele catrene izvodite, cu sute de ani în urmă, de neântrecutul meșter în arta ghiersului, am reușit să-i înduplec inima din nou și să plec de la ea purtând cu mine, nu doar dulceața fructelor zemoase ce cresc prin grădini ori se grămădesc pe tarabe, în bazar.
Slavă, deci, zic eu, poeziei și perechilor ce știu s-o guste!

Sultanul Alp Alsran

postata de  Daniel Onaca

Îşi umflă unul pieptul şi strigă:
A mea e lumea, eu sunt cel mai tare!
O clipă-i ţine faima căci i-o strică
Tăgada morţii: eu sunt cea mai tare!
Aceste stihuri aparţin unui poet persan care a trăit în secolul al XI-lea. Omar Khayyam este numele lui. A fost, după cum se ştie, o personalitate gigantică a timpului său. Doctor, astronom, filosof, muzician, matematician… Învăţatul Omar a contribuit, printre altele, şi la întocmirea unui calendar astronomic persan. În Europa, a fost, multă vreme, cunoscut exclusiv datorită catrenelor sale, aşa-numitele rubayate. Nu am la îndemână placheta cu versurile sale, traduse în româneşte şi apărută prin anii -80. Nu ştiu nici cine a realizat-o. Îmi rezerv dreptul de a reveni cu completări privind aceste detalii. Până atunci, m-am încumetat să pun în capul acesti postări traducerea unui catren, pe care eu însumi am făcut-o (nu din persană, cum poate aţi fi tentaţi să credeţi, ci din suedeză).
Omar Khayyam a funcţionat o vreme ca astronom la curtea sultanului din Samarkand, în ciuda faptului că, aproape întreaga sa viaţă, şi-a petrecut-o la Nishapur, oraşul său natal. Acolo a şi fost înmormântat. Un mausoleu magnific, de o frumuseţe sobră, marchează locul respectiv. Ar fi multe de povestit despre acest simpatic aspect al biografiei sale, dar o las pe altădată, zorit cum sunt acum să povestesc o altă istorie.

E vorba despre o întâmplare care sunt îndemnat să cred că a stat la originea versurilor de mai sus. Iat-o: Era pe vremea stăpânirii sultanului turc Alp Arslan. Marele strateg pregătise o campanie militară pentru a cuceri un ţinut aflat departe, la răsărit, dincolo de fluviul Oxus. Planul său era să înceapă ofensiva ocupând câteva cetăţi situate de-a lungul acelui curs de apă. Din motive logistice, cum am spune noi astăzi. Una dintre acele aşezări s-a întâmplat să fie chiar Nishapur, oraşul unde trăia Omar Khayyam. În mod neaşteptat, locuitorii cetăţii au opus o dârză rezistenţă. Sultanul fu nevoit să irosească timp preţios asediindu-l vreme de mai multe zile. În cele din urmă, apărătorii zidurilor fură siliţi să se predea. Căpetenia lor se vădi a fi un războinic viteaz, pe nume Youssuf. Rănit fiind, acest fu capturat şi dus degrabă dinaintea sultanului care era curios să-l vadă la faţă pe omul care îndrăznise să-l înfrunte. Duşmanul se ţinu drept şi mândru, chit că se afla înghesuit între două matahale de oşteni care îl ţineau fiecare de câte un braţ.
Sultanul şedea turceşte (cum altfel?) pe un podium acoperit cu o grămadă de perne şi covoraşe. Cei doi îşi aruncară unul altuia priviri aprige. Pe urmă, învingătorul porunci oştenilor ca prinsul să fie legat între patru cai zraveni care să-l dejghine pe obraznic aşa cum merita. La auzul acelei porunci, Youssuf îi strigă sultanului, cu dispreţ:
– Aşa ştii tu să te porţi cu unul care s-a luptat cu tine bărbăteşte?
Sultanul nu răspunse aluziei, ci îşi suci capul, uitându-se în altă parte. Captivul îl provocă atunci din nou:
– Slăbănog laş, ce eşti, ţie îţi vorbesc!
Atins de două ori în onoarea sa de bărbat, sultanul tresări ca muşcat de scorpion. Puse mâna pe arcul de alături, potrivi o săgeată şi le porunci gealaţilor să dea drumul prinsului. Acum, nu se ştie ce-a fost: ori din cauza furiei, ori din grabă, ori pentru că e greu să ucizi pe cineva cu săgeata, de la mică distanţă, fapt este că sultanul dădu greş în înceracarea de a-l sfârşi pe loc pe Youssuf. Acesta, din doi paşi, fu lângă sultan. Cel atacat vru să se ridice în picioare, dar se împletici în mormanul de pleduri, se împiedică şi căzu. Youssuf ţinea în mână pumnalul pe care reuşise să-l ţină ascuns în faldurile straiului său năboit de sânge. Îl înfipse fără ezitare în coasta sultanului, înainte ca el însuşi să fie răpus de oştenii din preajmă.
La capătul a patru nopţi chinuitoare, sultanul Aslan îşi găsi şi el sfârşitul. A murit chinuit de crunte dureri, dar şi de amărăciune. Cuvintele lui, consemnate de cronicarul acelor vremuri, s-au transmis până la noi, fiind acum de găsit şi în cărţile de istorie: „Deunăzi priveam de pe o înălţime parada oştirii mele şi-mi spuneam în sinea mea: Sunt stăpânul lumii. Cine se poate măsura cu mine? Drept pedeapsă pentru mândria mea deşartă, l-a trimis Dumnezeu pe cel mai amărât dintre pământeni, un captiv condamnat la moarte! Tocmai acela s-a dovedit a fi mai puternic decât mine. Tocmai el m-a doborât de pe tron, luându-mi viaţa.”
Eu, unul, cred că aceasta a fost întâmplarea care l-a îmboldit pe Omar Khayyam să scrie catrenul pe care, cu umila mea pricepere, m-am căznit să-l tălmăcesc, aşezându-l la începutul acestor rânduri. De n-o fi aşa, veniţi alde dumneavoastră cu o lămurire mai apropiată de adevăr.