Sultanul Alp Alsran

postata de  Daniel Onaca

Îşi umflă unul pieptul şi strigă:
A mea e lumea, eu sunt cel mai tare!
O clipă-i ţine faima căci i-o strică
Tăgada morţii: eu sunt cea mai tare!
Aceste stihuri aparţin unui poet persan care a trăit în secolul al XI-lea. Omar Khayyam este numele lui. A fost, după cum se ştie, o personalitate gigantică a timpului său. Doctor, astronom, filosof, muzician, matematician… Învăţatul Omar a contribuit, printre altele, şi la întocmirea unui calendar astronomic persan. În Europa, a fost, multă vreme, cunoscut exclusiv datorită catrenelor sale, aşa-numitele rubayate. Nu am la îndemână placheta cu versurile sale, traduse în româneşte şi apărută prin anii -80. Nu ştiu nici cine a realizat-o. Îmi rezerv dreptul de a reveni cu completări privind aceste detalii. Până atunci, m-am încumetat să pun în capul acesti postări traducerea unui catren, pe care eu însumi am făcut-o (nu din persană, cum poate aţi fi tentaţi să credeţi, ci din suedeză).
Omar Khayyam a funcţionat o vreme ca astronom la curtea sultanului din Samarkand, în ciuda faptului că, aproape întreaga sa viaţă, şi-a petrecut-o la Nishapur, oraşul său natal. Acolo a şi fost înmormântat. Un mausoleu magnific, de o frumuseţe sobră, marchează locul respectiv. Ar fi multe de povestit despre acest simpatic aspect al biografiei sale, dar o las pe altădată, zorit cum sunt acum să povestesc o altă istorie.

E vorba despre o întâmplare care sunt îndemnat să cred că a stat la originea versurilor de mai sus. Iat-o: Era pe vremea stăpânirii sultanului turc Alp Arslan. Marele strateg pregătise o campanie militară pentru a cuceri un ţinut aflat departe, la răsărit, dincolo de fluviul Oxus. Planul său era să înceapă ofensiva ocupând câteva cetăţi situate de-a lungul acelui curs de apă. Din motive logistice, cum am spune noi astăzi. Una dintre acele aşezări s-a întâmplat să fie chiar Nishapur, oraşul unde trăia Omar Khayyam. În mod neaşteptat, locuitorii cetăţii au opus o dârză rezistenţă. Sultanul fu nevoit să irosească timp preţios asediindu-l vreme de mai multe zile. În cele din urmă, apărătorii zidurilor fură siliţi să se predea. Căpetenia lor se vădi a fi un războinic viteaz, pe nume Youssuf. Rănit fiind, acest fu capturat şi dus degrabă dinaintea sultanului care era curios să-l vadă la faţă pe omul care îndrăznise să-l înfrunte. Duşmanul se ţinu drept şi mândru, chit că se afla înghesuit între două matahale de oşteni care îl ţineau fiecare de câte un braţ.
Sultanul şedea turceşte (cum altfel?) pe un podium acoperit cu o grămadă de perne şi covoraşe. Cei doi îşi aruncară unul altuia priviri aprige. Pe urmă, învingătorul porunci oştenilor ca prinsul să fie legat între patru cai zraveni care să-l dejghine pe obraznic aşa cum merita. La auzul acelei porunci, Youssuf îi strigă sultanului, cu dispreţ:
– Aşa ştii tu să te porţi cu unul care s-a luptat cu tine bărbăteşte?
Sultanul nu răspunse aluziei, ci îşi suci capul, uitându-se în altă parte. Captivul îl provocă atunci din nou:
– Slăbănog laş, ce eşti, ţie îţi vorbesc!
Atins de două ori în onoarea sa de bărbat, sultanul tresări ca muşcat de scorpion. Puse mâna pe arcul de alături, potrivi o săgeată şi le porunci gealaţilor să dea drumul prinsului. Acum, nu se ştie ce-a fost: ori din cauza furiei, ori din grabă, ori pentru că e greu să ucizi pe cineva cu săgeata, de la mică distanţă, fapt este că sultanul dădu greş în înceracarea de a-l sfârşi pe loc pe Youssuf. Acesta, din doi paşi, fu lângă sultan. Cel atacat vru să se ridice în picioare, dar se împletici în mormanul de pleduri, se împiedică şi căzu. Youssuf ţinea în mână pumnalul pe care reuşise să-l ţină ascuns în faldurile straiului său năboit de sânge. Îl înfipse fără ezitare în coasta sultanului, înainte ca el însuşi să fie răpus de oştenii din preajmă.
La capătul a patru nopţi chinuitoare, sultanul Aslan îşi găsi şi el sfârşitul. A murit chinuit de crunte dureri, dar şi de amărăciune. Cuvintele lui, consemnate de cronicarul acelor vremuri, s-au transmis până la noi, fiind acum de găsit şi în cărţile de istorie: „Deunăzi priveam de pe o înălţime parada oştirii mele şi-mi spuneam în sinea mea: Sunt stăpânul lumii. Cine se poate măsura cu mine? Drept pedeapsă pentru mândria mea deşartă, l-a trimis Dumnezeu pe cel mai amărât dintre pământeni, un captiv condamnat la moarte! Tocmai acela s-a dovedit a fi mai puternic decât mine. Tocmai el m-a doborât de pe tron, luându-mi viaţa.”
Eu, unul, cred că aceasta a fost întâmplarea care l-a îmboldit pe Omar Khayyam să scrie catrenul pe care, cu umila mea pricepere, m-am căznit să-l tălmăcesc, aşezându-l la începutul acestor rânduri. De n-o fi aşa, veniţi alde dumneavoastră cu o lămurire mai apropiată de adevăr.