Rogojina de acasa

Femeia, kadin, ii pregati masa, o mancare simpla. Farfuria era o culoare vie, crem, alb, rosu, iar ici si colo, presarata cate o frunza verde. Macaroane peste care turnase iaurt, un sos rosu cu ceapa , colorat cu boia de ardei si suc de rosii. Mancaruri simple, ca la tara. Il lasa sa termine de mancat, respectand niste reguli necrise, stiute numai de ei. Au imbatranit impreuna. Nu mai tin minte de cati ani pentru ca povestea incepuse demult, in Turcia, in casa lor simpla, din Malatya, acolo unde iarba verde si gradinile cu caisi si portocali iti incanta privirea si unde cerul e atat de albastru, la 60 de kilometru de minunile in piatra de la Pamukale. Au venit in Germania in tinerete si aici au ramas. Viata i-a legat de locul acesta dar sufletul le este acasa. Femeia il privi in liniste. Aduna farfuriile si le puse in masina de spalat. Se intoarse la masa.
– Vrei sa iti fac un cay negru sau de menta?
– Nu acum. Mai tarziu.
Se uita in ochii ei negri. De cativa ani incoace erau mai umbriti si tristi. Parul ei albise de multi ani si contrasta cu tenul ei creol. Fusese o femeie frumoasa si harnica, rabdatoare cu tineretele lui aprige. Isi puse mana pe a ei si o mangaie cu un gest tandru. O saruta pe frunte, prieteneste. Nu au avut niciodata o mare iubire. Parintii i-au ales de mici iar ei s-au casatorit, ca asa cere traditia. Dar au avut o prietenie lunga. Batranul Refik a avut un singur baiat care le-a incantat tineretea iar el era mandru. Baiatul lui facuse scoala si devenise medic in Germania. Cand s-au gandit ca are cine sa ii ajute la batranete, destinul l-a rapit. A murit pe neasteptate, intr-o zi de vara, la serviciu. Un infarct.Avea treizeci de ani si o fetita de 3 ani. A fost mare durere. Dupa cativa ani, nora s-a recasatorit si s-a mutat in alt oras. Dureri care scormonesc mereu, care se mai ascund dupa banalitatile zilei si apoi revin.
– Ai vrea sa mergem la cumparaturi? Mai am de cumparat una alta. Daca tot plecam zise femeia.
– Mergem. Bineinteles.
Femeia isi puse baticul pe cap, peste haine isi trase un fel de pardesiu pana in pamant ce lasa descoperiti doar pantofii vechi dar in stare buna. Batranul isi puse costumul, isi aranja parul argintiu. Il cam enervau urechile prea mari dar de atatia ani se obisnuise cu ele. Verifica daca are tigarile in buzunar iar in celalat isi puse caise uscate si bomboane de menta. Iesira din scara blocului, in arsita verii. Un iunie calduros umple de lumina strazile. E liniste pe trotuare, oamenii stau ascunsi ori circula cu masina. Batranul nu a avut vreodata masina. El e om simplu, fara pretentii si fara multi bani. Merge linistit si apasa,t fara graba. Femeia la un metru in spatele lui. Asa trebuie. Barbatul trebuie sa fie vazut. Magazinul ii ademenise cu diferite lucruri si se intoarsera in liniste acasa.
– Ma duc la cafenea. Mai stau de vorba cu baietii. Pregateste daca vrei bagajele. Daca ai nevoie de ajutor, ma intorc ceva mai tarziu.
O mangaie pe mana la plecare. Stia precis ca ea nu avea nevoie de ajutor si ca mereu s-a descurcat in treburile acestea femeiesti. Ce stie el, ce trebuie pus in geamantane pentru o calatorie lunga? Se indrepta spre cafenea. Strabatu strada cu aceeiasi pasi rari, fara graba. Statura lui marunta dar inca bine legata ii dadea o anumita impozanta. Intra in cafenea zambind cu caldura catre cei prezenti.
– Aleicum salam, saluta el cu o voce grava si apasata, de parca ar fi dat un ordin.
– Salam aleicum! Veni raspunsul. Cei cativa clienti ii intinsera mana. Se uita la cei de la aparatele de jocuri electronice si le ura ”bonchanse”.
Batranului obisnuiesc sa ii spuna ”unchiule”.
Unchiule, bei o cafea din partea casei?.
Batranul zambi si confirma. Recep ii plati insa el cafeaua. Toti stiau ca nu e un om bogat si ca traieste doar din modesta lui pensie. Cu toate acestea nu ramane dator niciodata. De fiecare data, le intoarce oferta si la plateste el cate o cafea ori un ceai. Asa e barbateste si onorabil. Le oferi in schimb, cate o caisa celor prezenti.
– Si cand pleci unchiule in concediu?
– Maine. Cu avionul.
– Atat de repede? Stai mult?
– Trei luni.
– Mult. Foarte frumos. Fiecare dintre invitati intorceau ganduri catre Turcia, locul de unde au pornit candva. Dar mai ai pe cineva acolo?
– Nu. Pe nimeni. Mai cunosc doar un vecin. Am plecat de atatia ani. Si rudele mele sau stins ori s-au imprastiat prin lume.
– Ai vrea sa ramai definitiv acolo?
– As vrea dar sufletul imi e legat de Germania. Aici imi este ingropat baiatul. Vocea ii tremura si facu o pauza scurta. Si apoi, de aici primesc pensie. Aici am muncit o viata.
– Dar unchiule, de ce nu vinzi acolo si sa ramai cu ceva banuti?
– Am nevoie pentru suflet sa ma duc acolo, o data pe an, cat voi mai putea. Am o gradina frumoasa si o casa simpla. Ma mai duc la mormintele parintilor ori ale rudelor. Iar apoi, stii cum se spune:” Cine nu a dormit in straini, pe piatra, nu cunoaste pretul rogojinii de acasa.