Dincoace de Orient

Batranul Trakyali intra impozant in cafenea batand cu varful umbrelei sa o scuture de ploaie. Apoi o agata tacticos in cuierul adus de el, special de acasa si pe care primise permisiunea sa il agate pe perete, in semn de recunoastere a prezentei sale constante aici. Trecu pe langa ceilalti clienti salutand si asteptand sa fie remarcat de departe, cu o mandrie a lui. Era un om mandru in sinea lui desi in Germania, venise sa munceasca intr-o slujba modesta ca om de intretinere la Schwimbad, Piscina acoperita si gradina interiora, unde erau instalate senzlonguri. Sa tot aiba peste 60 de ani. Nu poti aprecia. E neschimbat de atatia ani, parca vremea a incremenit in fata lui, doar fire argintii semn ca iernile ii mangaie vremea si tamplele, incep sa apara. Dar cu grija, le vopseste saptamanal, asa ca si cum si-ar rade barba ori ar face baie. E normal. Parul sau trebuie sa fie ca in tinerete, negru corb pe tenul deschis, trasaturi fine de om cu legaturi de sange in Occident. Umbla mereu indiferent de anotimp, cu aceeiasi pantofi grei, butucanosi, cu botul patrat, dispusi sa treaca toate intemperiile unei lumi. Cati ani or fi avut? Zece ori poate chiar mai mult. Dar e material bun in ei. Sunt facuti in Turcia, din Istanbul, cumparati de la magazinul unui prieten pe care nu l-a vazut demult. “Cu produsele vesticilor nu poti sti niciodata” gandeste el. Au insa o particularitate pantofii lui, cu botul pastrat: sunt ridicati de varf, asa cum era incaltamintea otomana pe vremuri. Batranului ii place asta si ii aduce, intr-un fel subtil, aminte de casa si de alte vremuri, ganduri nemarturisite, cuibarite sub buzunarul de la piept al sacoului sau de catifea maronie. Se aseaza la masa de joc si cere un ceai mic, in pahar de sticla, special, un ceai tare, intunecat si indulcit. Il bea pe nerasuflate si mai cere unu, pentru ca, acestea erau din partea casei, un alt favor, facut de proprietarul cafenelei, special pentru el. Multumeste pentru ceai si pentru savoarea lui, pentru prospetime si gust. Asezat la masa de joc, incepe sa faca cartile. Dupa cateva maini proaste, obrajii lui ii sunt acum rosii ca rodiile, de suparare, nu neaparat pentru cei 4 sau 5 euro pe care ii pierduse. Dar cum e cu mandria lui de jucator si experineta de ani?
– Da-mi o bere te rog!
Berea sosi pe tava, rece, aburita.
– Pune-o in pahar. Stii ca beau numai din pahar, pe Seytan! Doar sunt european. Nu beau din sticla. Zambete inflorira pe la mesele apropiate dar se stinsera repede. Berea reveni in pahar inalt si subtire, cum ii place lui. Savureaza din lichidul auriu si mai face o data cartile. Cand intoarce insa cartile din fata sa si vede ce carti slabe i-au venitiar, loveste puternic cu pumnul in masa incat tresar toti, ca scosi di amorteala.
– Amanamana, reproduse el o inuuratura! Incepu sa bombane nemultumit si sa rasteasca la partenerul sau care juca prost. Cum putea sa piarda la carti? Isi bau berea, si fierband, bombanind si injurand se ridica aruncand cei 4 euro pe masa, partea lui de pierdere. Ce mai! Azi nu se poate juca. Alah nu tine cu el deloc. Si partenerul ar trebui sa mai invete cum sa joace ca azi a fost total pe dinafara de problema! Nu a trecut nici o ora de can a venit. Isi lua umbrela tacticos si se indrepta spre iesire. Cum sa stea daca azi nu are noroc. Poate maine. Mai batu de doua ori scurt in parg inainte sa iasa si saluta. Yashamar !
Ahmet isi citea ziarul linistit si la auzul pocniturii ridica ochii contrariat.
– Ce a patit? Careva nu a jucat corect?
– Ahmet, esti nou aici? Asa face el de fiecare data cand nu castiga. Se enerveaza si pleaca acasa. Apoi ii trece si in ziua urmatoare revine. E mandru, nu accepta infrangere. El nu poate pierde. Sigur partenerul e de vina, ii spuse zambind Memet, care ii cunostea batranului meteahna, la fel ca toti ceilalt, dealtfel.
–

Rogojina de acasa

Femeia, kadin, ii pregati masa, o mancare simpla. Farfuria era o culoare vie, crem, alb, rosu, iar ici si colo, presarata cate o frunza verde. Macaroane peste care turnase iaurt, un sos rosu cu ceapa , colorat cu boia de ardei si suc de rosii. Mancaruri simple, ca la tara. Il lasa sa termine de mancat, respectand niste reguli necrise, stiute numai de ei. Au imbatranit impreuna. Nu mai tin minte de cati ani pentru ca povestea incepuse demult, in Turcia, in casa lor simpla, din Malatya, acolo unde iarba verde si gradinile cu caisi si portocali iti incanta privirea si unde cerul e atat de albastru, la 60 de kilometru de minunile in piatra de la Pamukale. Au venit in Germania in tinerete si aici au ramas. Viata i-a legat de locul acesta dar sufletul le este acasa. Femeia il privi in liniste. Aduna farfuriile si le puse in masina de spalat. Se intoarse la masa.
– Vrei sa iti fac un cay negru sau de menta?
– Nu acum. Mai tarziu.
Se uita in ochii ei negri. De cativa ani incoace erau mai umbriti si tristi. Parul ei albise de multi ani si contrasta cu tenul ei creol. Fusese o femeie frumoasa si harnica, rabdatoare cu tineretele lui aprige. Isi puse mana pe a ei si o mangaie cu un gest tandru. O saruta pe frunte, prieteneste. Nu au avut niciodata o mare iubire. Parintii i-au ales de mici iar ei s-au casatorit, ca asa cere traditia. Dar au avut o prietenie lunga. Batranul Refik a avut un singur baiat care le-a incantat tineretea iar el era mandru. Baiatul lui facuse scoala si devenise medic in Germania. Cand s-au gandit ca are cine sa ii ajute la batranete, destinul l-a rapit. A murit pe neasteptate, intr-o zi de vara, la serviciu. Un infarct.Avea treizeci de ani si o fetita de 3 ani. A fost mare durere. Dupa cativa ani, nora s-a recasatorit si s-a mutat in alt oras. Dureri care scormonesc mereu, care se mai ascund dupa banalitatile zilei si apoi revin.
– Ai vrea sa mergem la cumparaturi? Mai am de cumparat una alta. Daca tot plecam zise femeia.
– Mergem. Bineinteles.
Femeia isi puse baticul pe cap, peste haine isi trase un fel de pardesiu pana in pamant ce lasa descoperiti doar pantofii vechi dar in stare buna. Batranul isi puse costumul, isi aranja parul argintiu. Il cam enervau urechile prea mari dar de atatia ani se obisnuise cu ele. Verifica daca are tigarile in buzunar iar in celalat isi puse caise uscate si bomboane de menta. Iesira din scara blocului, in arsita verii. Un iunie calduros umple de lumina strazile. E liniste pe trotuare, oamenii stau ascunsi ori circula cu masina. Batranul nu a avut vreodata masina. El e om simplu, fara pretentii si fara multi bani. Merge linistit si apasa,t fara graba. Femeia la un metru in spatele lui. Asa trebuie. Barbatul trebuie sa fie vazut. Magazinul ii ademenise cu diferite lucruri si se intoarsera in liniste acasa.
– Ma duc la cafenea. Mai stau de vorba cu baietii. Pregateste daca vrei bagajele. Daca ai nevoie de ajutor, ma intorc ceva mai tarziu.
O mangaie pe mana la plecare. Stia precis ca ea nu avea nevoie de ajutor si ca mereu s-a descurcat in treburile acestea femeiesti. Ce stie el, ce trebuie pus in geamantane pentru o calatorie lunga? Se indrepta spre cafenea. Strabatu strada cu aceeiasi pasi rari, fara graba. Statura lui marunta dar inca bine legata ii dadea o anumita impozanta. Intra in cafenea zambind cu caldura catre cei prezenti.
– Aleicum salam, saluta el cu o voce grava si apasata, de parca ar fi dat un ordin.
– Salam aleicum! Veni raspunsul. Cei cativa clienti ii intinsera mana. Se uita la cei de la aparatele de jocuri electronice si le ura ”bonchanse”.
Batranului obisnuiesc sa ii spuna ”unchiule”.
Unchiule, bei o cafea din partea casei?.
Batranul zambi si confirma. Recep ii plati insa el cafeaua. Toti stiau ca nu e un om bogat si ca traieste doar din modesta lui pensie. Cu toate acestea nu ramane dator niciodata. De fiecare data, le intoarce oferta si la plateste el cate o cafea ori un ceai. Asa e barbateste si onorabil. Le oferi in schimb, cate o caisa celor prezenti.
– Si cand pleci unchiule in concediu?
– Maine. Cu avionul.
– Atat de repede? Stai mult?
– Trei luni.
– Mult. Foarte frumos. Fiecare dintre invitati intorceau ganduri catre Turcia, locul de unde au pornit candva. Dar mai ai pe cineva acolo?
– Nu. Pe nimeni. Mai cunosc doar un vecin. Am plecat de atatia ani. Si rudele mele sau stins ori s-au imprastiat prin lume.
– Ai vrea sa ramai definitiv acolo?
– As vrea dar sufletul imi e legat de Germania. Aici imi este ingropat baiatul. Vocea ii tremura si facu o pauza scurta. Si apoi, de aici primesc pensie. Aici am muncit o viata.
– Dar unchiule, de ce nu vinzi acolo si sa ramai cu ceva banuti?
– Am nevoie pentru suflet sa ma duc acolo, o data pe an, cat voi mai putea. Am o gradina frumoasa si o casa simpla. Ma mai duc la mormintele parintilor ori ale rudelor. Iar apoi, stii cum se spune:” Cine nu a dormit in straini, pe piatra, nu cunoaste pretul rogojinii de acasa.

Invitație în Orient

Dragi prieteni, dacă sunteți în căutare de ceva special, vă invit la Cafeneaua Turcească, începând de vineri. Vă ofer clipe de exotism, dezvăluindu-vă o lume interesantă și fascinantă, plină de culoare, de farmec și istorie. Vreau să v-o prezint și vouă, așa cum am cunoscut-o eu, cu sufletul și cu mintea. Cafeneaua Turcească, nu e un loc al viciului ci al visării și al lecturii. O viață puțin cunoscută  se deschide dincolo de poarta ei. Intrați doar pentru a contempla. Nu trebuie să faceți comentarii decât dacă doriți. Avem Khave, cu aromă turcească, seftali de caise ori suc de rodie. Așezați-vă comod la o masă imbrăcată în catifea verde, și savurând o cafea lăsați-vă furați de atmosfera și de acordurile orientale. Dacă v-a fascinat lumea aceasta și aveți postări pe care vreți să le impărtășiți, noi le găzduim cu plăcere. Cafeneaua Turcească are de azi blogul ei.